Articolele fac parte din proiectul Danube Women City Guide, al carui scop este cresterea gradului de vizbilitate despre activitatea femeilor din trecut si prezent care au marcat comunitatea timisoreana, in special din orasele din regiunea Dunarii. Detalii descriere proiect aici si detalii proiect si articole internationale la https://women.danube-stories.eu/.

 

                                                                                                                       Material realizat de Adrian Onică

Sofia Imbroane (n.Topor – 1884-1933)

Sofia Imbroane şi-a dedicat viaţa ridicării nivelului cultural al  femeii (Gala Galaction)

sofia-imbroane-cernauti-1901

 

S-a născut în anul 1884 la Cernăuți în familia Topor Tarnovietzki, o familie veche bucovineană, înnobilată de polonezi; urmașă a familiilor de răzeși de pe vremea lui Ștefan cel Mare. Tatăl ei a fost directorul liceului Aron Pumnul din Cernăuţi, fiind profesor de matematică, descendent al familiei episcopului Isaia Baloșescu.  Sofia a copilărit și a urmat studiile la Cernăuți, unde îl cunoaște pe Avram Imbroane, student la Facultatea de Teologie din oraș.

În martie 1910 se căsătoresc și au împreună cinci copii: Bujor, Doru, Sorin Nicolae, Dora Romaniţa şi Steluţa Monica.  Din călătoria de studii pe care a întreprins-o, împreună cu soţul său, în oraşele München şi Berlin, în anii 1910 şi 1911, Sofia Imbroane s-a întors în ţară cu via dorinţă de a realiza şi ceva din vastul program de educaţie socială a femeii, în vederea asistenţei sociale şi cultivarea industriei casnice naţionale, pe care l-a văzut realizat în Germania. Astfel, s-a cristalizat în mintea ei ideea înfiinţării în Banat a unei „Şcoli pentru educaţia socială a femeii”.

Aflând, în mod întâmplător, că la Bucureşti şi în vechiul regat există deja o asociaţie cu scopuri similare, sub denumirea de „Asociaţia Cercurilor de Gospodine”, având Preşedintă de Onoare pe M. S. Regina Maria, a hotărât realizarea ideilor sale în cadrele acestei asociaţii. La 6 iunie 1921 se ţine deja, în Timişoara, adunarea generală de constituire a „Asociaţiei Cercurilor de Gospodine – Regionala Banat”, care alege preşedintă activă pe Sofia Imbroane şi fixează bazele activităţei sale viitoare.

De la înfiinţarea Asociaţiei, Sofia Imbroane – urmând atingerea importantului scop, pe care trebuie să-l aibă orice instituţie de asistenţă socială şi cu caracter filantropic, de a contribui la ameliorarea soartei celor nevoiaşi – organizează în oraşul Timişoara o colectă de îmbrăcăminte şi alimente destinate copiilor săraci ai păturii muncitoreşti. Iniţiativa fiind privită cu simpatie de către principalele întreprinderi textile şi alimentare din localitate, Sofia Imbroane reuşeşte, în scurt timp, să aprovizioneze în întregime sate din județul Caraş.

Cu acest prilej, locuitorii comunei miniere Dognecea, ai căror copii au fost toţi prevăzuţi cu îmbrăcăminte şi alimente de către Doamna Imbroane, i-au cinstit numele, calificând-o de „mamă a Dognecii”.

Sofia Imbroane înfiinţează în anul 1921 „Şcoala de Menaj” din Timişoara, cu menirea de a canaliza înspre învăţământul menajer o bună parte din fetele din diferitele şcoli şi universităţi.

Timp de doisprezece ani de zile Sofia Imbroane luptă cu greutăţi foarte mari pentru susţinerea şcolii, reușind să pregătească mai multe serii de fete în mod strălucit pentru împrejurările date. Pe terenul industriei casnice, Sofia Imbroane a activat tot atât de prodigios ca pe cel şcolar. Cultivarea ţesăturilor şi cusăturilor bănăţene într-un album, organizarea atelierelor de ţesut, unde ţărancele bănăţene au reînviat sublimele gobelinuri şi cilimuri din trecut, precum și reprezentarea Banatului la toate expoziţiile de industrie casnică, din ţară şi străinătate, ca: Viena, Sibiu, Bucureşti, Timişoara, Roma, Barcelona, Bruxelles, sunt tot atâtea dovezi de zelul cu care Sofia Imbroane a înţeles să se achite de obligaţiile pe care și le închipuia ea că trebuie să le aibă o bună bănăţeancă faţă de Banat.

În aceeaşi ordine de idei, trebuie să menționăm că toate expoziţiile, începând cu cea de la Viena, din 1911, şi terminând cu cea de la Bruxelles, din 1931, au fost organizate de doamna Sofia Imbroane, cu obiectele ei proprii, adunate cu asiduitate, timp de mai bine de două decenii şi selecţionate în colecţia proprie de ţesături şi cusături, care cuprinde mai bine de 50 de diferite tehnici şi care a fost apreciată de specialişti la suma de cinci sute de mii lei.

Medalia de Onoare de la Roma, Medalia de Aur de la Barcelona şi decoraţia „Meritul Sanitar cl. I”, conferită de M. S. Regele Ferdinand, consfinţesc cu literă de aur activitatea Sofiei Imbroane.

S-a stins din viața în 1933 la Timișoara.

Sursa poza si info: „Dr. Avram Imbroane Testament politic. Din publicistica unui liberal bănățean”, ediție îngrijită de Adrian și Roxana Onică, cu sprijinul Fundației Dr. Avram Imbroane a românilor de peste hotare, ediția a II-a, Brumar, Timișoara, 2017, p.425.

 *****

 Materiale ce urmeaza sun realizate de Raluca Nelepcu 

Raluca Nelepcu (33) este născută la Timişoara, unde a absolvit Liceul Teoretic „Nikolaus Lenau”. A urmat, apoi, cursurile facultăţii de jurnalism şi germanistică din cadrul Universităţii de Vest (UVT) şi cele masterale în domeniul „Studii Europene şi Relaţii Internaţionale” la Facultatea de Economie şi Administrare a Afacerilor a UVT. De 11 ani lucrează ca şi redactor al cotidianului de limbă germană „Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien“ (www.adz.ro), fiind totodată şi colaboratoare a emisiunii în limba germană de la Radio Timişoara. Abordează cu predilecţie subiecte sociale, genurile jurnalistice preferate fiind portretul, reportajul şi interviul. Din octombrie 2017 este doctorandă a Universităţii „Babeş -Bolyai” din Cluj-Napoca, având ca subiect de cercetare învăţământul de limbă germană din Banat după Primul Război Mondial. 

 

*****

Privighetoarea Banatului

Mariana Drăghicescu, o voce îndrăgită a muzicii populare bănăţene

Muzica populară bănăţeană este una dintre cele mai variate şi mai îndrăgite din România. Se cunoaşte faptul că în Banat trăiesc, de câteva secole, mai multe etnii, iar convieţuirea acestora are loc în bună înţelegere. Această multiculturalitate a regiunii din vestul ţării şi-a lăsat amprenta şi asupra muzicii de pe aceste meleaguri. Indiferent dacă este vorba de hore sau de jocuri, despre cântece în limba română sau poate chiar în sârbă, bănăţeanul cântă şi petrece cu patimă atunci când se iveşte ocazia. Nici talentele nu sunt puţine atunci când vine vorba de muzica populară. Una dintre cele mai îndrăgite interprete de muzică populară de pe aceste meleaguri a fost Mariana Drăghicescu.

Mariana Drăghicescu s-a născut, la 18 septembrie 1952, în cătunul Prisăcina aparţinând de satul Bogâltin din comuna Cornereva, judeţul Caraş-Severin. Aici va merge la şcoala primară, mutându-se apoi la Băile Herculane pentru a absolvi gimnaziul. Dragostea Marianei Drăghicescu pentru muzică ia naştere în copilăria acesteia, pe care şi-o petrece mai mult pe la bunici. Bunicul cânta la flaut, iar micuţa Maria, copil de 4-5 ani, îl acompania la voce. În 1960, la numai 8 ani, apare pentru prima dată pe scenă – la o petrecere şcolară, unde este foarte aplaudată. Cântă la diferite festivităţi ce au loc la Casa de Cultură din Băile Herculane. „Duce-m-aş şi m-aş tot duce (La măicuţa mea, la cruce)” se numeşte primul ei şlagăr, cu care debutează alături de orchestra de muzică populară „Lazăr Cernescu” din Caransebeş. Piesa a fost înregistrată la Radio Timişoara în 1972 şi se bucură de un real succes, fiind solicitată de zeci de ascultători în cadrul emisiunii „Drag(i) mi-i(s) cântecul şi jocul”. Autorităţile comuniste cenzurează însă piesa din cauza cuvântului „cruce” din al doilea vers.

Mariana Drăghicescu în cadrul orchestrei profesioniste „Doina Banatului” din Caransebeş, şi se alătură, odată cu venirea la Timişoara, orchestrei „Banatul” sub conducerea lui Gelu Stan. Repertoriul bănăţean este specialitatea ei, astfel încât începe să culeagă folclor din această regiune şi să creeze adaptări ale textelor şi melodiilor. „Mariana Drăghicescu rămâne, prin cântecele ei, una dintre cele mai valoroase interprete de muzică populară din ţară. A fost o solistă extraordinară, exemplu pentru toţi cei care îi urmează în această vocaţie, cu un simţ deosebit în a-şi alege repertoriul”, afirmă Gelu Stan. Îndrăgitul interpret de muzică populară Tiberiu Ceia are să o numească „privighetoarea Banatului”. În capitala Banatului, Mariana Drăghicescu colaborează şi cu ansamblul „Doina Timişului” al Casei de Cultură a municipiului Timişoara.

Succesul Marianei Drăghicescu este fulminant. Ea participă la numeroase turnee şi concursuri naţionale de muzică populară, obţinând mai multe premii. Piesele sunt înregistrate la Radio Timişoara şi Bucureşti. Cu casa de discuri Electrecord înregistrează o parte din repertoriul cules şi adaptat, în total nouă discuri şi două casete audio însumând 76 de titluri.

Moare în 3 aprilie 1997, la Toronto, la vârsta de numai 45 de ani. Astăzi, numele ei îl poartă o asociaţie culturală care organizează, an de an, un festival-concurs naţional adresat tinerilor solişti între 16 şi 30 de ani. Concursul are loc la Timişoara, iar laureaţii susţin un spectacol omagial la Bogâltin-Cornereva, locul de baştină al îndrăgitei interprete de muzică populară.

 

*****

„Femeia în roşu” şi moartea lui John Dillinger

Ana Cumpănaş contribuie la prinderea temutului gangster american

 

Sunt aproximativ 60 de kilometri de la Timişoara la Comloşu Mare, comună timişeană la graniţa cu Serbia. Aici, în satul Lunga ce aparţine de comuna Comloşu Mare, se naşte, în anul 1889, Ana Cumpănaş. De numele ei avea să se lege dispariţia unuia dintre cei mai temuţi gangsteri din istoria Statelor Unite ale Americii, John Dillinger.

Ana Cumpănaş este o femeie simplă, dar cu ambiţii mari. Se căsătoreşte, în anul 1909, cu Michael Chiolak, iar cuplul emigrează, în 1914, în Statele Unite ale Americii, stabilindu-se în East Chicago, Indiana. Cei doi au un fiu, Steve Chiolak, însă familia se destramă la scurtă vreme după emigrarea în America. Ana Cumpănaş se prostituează şi ajunge, ulterior, patroană de bordeluri. Se căsătoreşte în 1923 cu Alexandru Suciu, iar soţii îşi schimbă numele de familie în „Sage”. În 1932, Anna Sage divorţează şi de cel de-al doilea soţ al său. La mijlocul anului 1934, vestitul John Dillinger intră în cercul de prieteni ai Annei Sage, devenind iubitul lui Polly Hamilton, o prietenă a patroanei. Conform unor legende, chiar Anna Sage însăşi ar fi fost iubita temutului mafiot.

Abia acum începe palpitanta poveste a Anei Cumpănaş, devenită, între timp, Anna Sage. Gangsterul John Dillinger şi gaşca sa sunt specializaţi în spargeri de bănci. Cu adevărat faimos devine Dillinger după anul 1933, când criza economică loveşte America. O serie de jafuri şi omoruri poartă amprenta temutului mafiot Dillinger. Acesta devine primul răufăcător pe care FBI-ul îl declară inamicul numărul 1 al statului.  Pentru capul său, FBI-ul oferă cea mai mare recompensă de până atunci: 25.000 de dolari. Pe urmele lui Dillinger se află toată poliţia federală – peste 2 milioane de dolari vor fi cheltuiţi pentru prinderea sa.

Un mic, dar însemnat pont de la o femeie care crede că astfel îi vor fi rezolvate toate problemele cu departamentul de imigrări are să curme cariera vestitului răufăcător. La 21 iulie 1934, FBI-ul o contactează pe Anna Sage. Anna este prietenă bună cu Polly Hamilton, iubita lui Dillinger de la vremea respectivă. Românca promite agenţilor că îi va ajuta să îl prindă pe mafiot, cerând în schimbă o sumă de bani şi rezolvarea tuturor problemelor cu departamentul pentru imigrări. A doua zi, Anna Sage urma să vizioneze un film în cinematograful Biograph Theatre din Lincoln Avenue, Chicago, împreună cu Polly Hamilton si John Dillinger. Pentru a fi identificată rapid, Anna le spune agenţilor că va purta o rochie roşie. Se pare că rochia este, în final, una portocalie, însă cu toate acestea, FBI-ul o recunoaşte pe „femeia în roşu”, iar Dillinger cade în capcana agenţilor federali. Este seara zilei de 22 iulie 1934. În momentul în care Dillinger părăseşte cinematograful împreună cu cele două femei, agenţii FBI îl capturează. Mafiotul vrea să scoată arma, însă poliţiştii sunt mai rapizi de data aceasta. Trei gloanţe îl răpun pe John Dillinger, care îşi dă ultima suflare pe asfaltul din faţa Biograph Theatre.

Însă înţelegerea cu FBI-ul nu stă în picioare, căci Anna Sage nu îşi primeşte recompensa promisă. FBI-ul o relochează întâi la Detroit, apoi în California, dar procedura de expulzare începuse deja şi nu mai poate fi stopată. Anna Sage este expulzată în România, iar din cei 10.000 de dolari ce aveau să-i revină pentru „serviciul” prestat, doar 5.000 de dolari ajung, realmente, în buzunarul ei. Se întoarce în ţara sa natală şi se stabileşte la Timişoara, unde va deceda în septembrie 1947, suferind de o boală de ficat.

Ana Cumpănaş are să rămână în istorie ca şi „femeia în roşu”. Cărţi, piese de teatru şi filme o amintesc pe românca cea mai bogată din SUA anilor 1930, cea care a jucat rolul-cheie la prinderea lui John Dillinger. Una dintre cărţile cele mai bine documentate despre viaţa româncei Ana Cumpănaş este „Femeia în roşu” a autorilor Mircea Nedelciu, Adriana Babeţi şi Mircea Mihăieş. Urmele Anei Cumpănaş sunt astăzi aproape complet şterse în regiunea ei natală. Casa sa părintească nu mai există, iar marea majoritate a locuitorilor din Comloşu Mare nu ştiu mai nimic despre Ana Cumpănaş. Cu toate acestea, „femeia în roşu” a fost şi rămâne un personaj important din istoria Statelor Unite. Unul dintre filmele ce tematizează viaţa gangsterului John Dillinger este „Public Enemies” din 2009, avându-l pe actorul Johnny Depp în rolul principal.

 

*****

Prima învăţătoare româncă din Banat

Emilia Lungu-Puhallo pune bazele primei şcoli de fete din regiune

Deasupra ferestrelor casei cu tencuială scorojită din strada Timocului, o plăcuţă de marmură albă aminteşte numele unei femei cu merite deosebite pentru cultura bănăţeană: Emilia Lungu-Puhallo. Este cea care a organizat, la 1872, prima reuniune a femeilor din Banat, deschizând, doi ani mai târziu, prima şcoală de fete din această regiune, devenind totodată şi prima învăţătoare româncă din Banat.

Viaţa Emiliei Lungu-Puhallo este una lungă şi deloc uşoară. Fiica profesorului şi publicistului Traian Lungu se naşte la 23 octombrie 1853, în localitatea timişeană Sânnicolau Mare. Emilia, unicul copil al Eufemiei Popa şi al lui Traian Lungu, are să cunoască şi să îndrăgească, încă din fragedă pruncie, învăţătura. Tatăl său, învăţătorul şi publicistul Traian Lungu, pune bazele primei şcoli româneşti la Timişoara. La numai cinci ani, micuţa Emilia, fascinată de litere, ştie deja să scrie şi să citească. Studiile elementare le urmează la Sânnicolau Mare, absolvind şcoala secundară la Timişoara, unde se stabilise familia sa.

Dragostea pentru limbă şi literatură este, practic, în familie. Inspirată de tatăl şi de unchiul său, avocatul şi scriitorul Iulian Grozescu, Emilia începe, încă din adolescenţă, să colaboreze cu revistele „Familia” şi „Biserica şi Şcoala”. Un gând ascuns începe să prindă contur: Înfiinţarea unei şcoli pentru fetele şi femeile românce din Banat. În 1872, la numai 18 ani, Emilia organizează o reuniune a femeilor din Banat, denumită „Reuniunea Damelor”. Reuniunea Damelor organizează diferite evenimente sociale, foarte apreciate în societatea timişoreană. Printr-un bal caritabil, Emilia strânge fonduri pentru a-şi putea concretiza planul îndrăzneţ.

Pentru înfiinţarea şcolii, Emilia Lungu se străduieşte să obţină concesiuni la Timişoara, însă acest lucru se dovedeşte mai dificil decât părea iniţial. Cu sprijinul doctorului Pavel Vasici-Ungureanu şi a episcopului Meţianu din Arad, reuşeşte să înfiinţeze, în 1874, şcoala de fete la Izvin, la o distanţă de circa 20 km de Timişoara. Devine prima învăţătoare româncă din Banat, activând doi ani la Izvin, timp în care urmează cursurile Institutului pedagogic de la Arad.

Ulterior se întoarce la Timişoara, unde îşi începe activitatea publicistică. Scrie pentru diferite ziare şi reviste, folosind pseudonime precum „Bănăţeanul Moş”, „Bănăţeanul Călător” sau „Bănăţeanul June”. Tatăl său colaborase cu „Gazeta Transilvaniei”, unde se semna cu pseudonimul „Învăţătorul”.

La 1887, Emilia Lungu se căsătoreşte cu croatul Isac Puhallo, locotentent în armata austro-ungară. Îşi urmează soţul în garnizoanele unde a activat, la Sarajevo şi Mostar. În august 1891 se naşte, la Timişoara, copilul Emiliei şi al lui Isac, Eugeniu. Zece zile mai târziu, tatăl său moare la Mostar, în Herţegovina. Destinul Emiliei Lungu-Puhallo avea să fie unul crunt. La numai o lună de la naştere moare şi micuţul Eugeniu, lăsând în urmă o mamă cu inima frântă.

Într-un moment atât de dificil din viaţa sa, Emilia Lungu-Puhallo se refugiază în scris. Publică numeroase articole, nuvele, foiletoane, precum studiul social „Dumineca”, nuvela istorică „Fiica învăţătorului”, nuvela „Niculae Tarcovnicul”, „Călătoria prin Bosnia-Hertzegovina”, „Istoria şcoalelor româneşti din Timişoara”, ş.a. Pentru meritele sale, Regina Elisabeta o decorează cu ordinul „Steaua României”.

La 16 decembrie 1932, Emilia Lungu-Puhallo moare în casa sa din Timişoara, fiind înmormântată alături de părinţii şi de copilul ei în cimitirul din Calea Buziaşului.

*****

„E fascinant să ai acces la toată paleta de tipologii umane”

Interviu cu Georgeta Petrovici, jurnalist şi consultant PR la Teatrul Naţional Timişoara

 

Georgeta Petrovici s-a născut şi a crescut la Timişoara. Absolventa Liceului de Arte Plastice a devenit jurnalistă deși, iniţial, şi-a dorit să studieze psihologia. E convinsă că s-a întâmplat exact ceea ce îi era menit. Meseria de ziarist i-a plăcut într-atât încât nu a mai vrut să facă altceva. Lucrează de peste zece ani ca şi corespondent local pentru cotidianul Evenimentul Zilei, a avut o colaborare cu un post de radio privat şi este, de cinci ani responsabilă de PR şi marketing la Teatrul Naţional Timişoara. Crede în proiectele care se nasc, acceptă provocări cu care rezonează, îi place să se joace și tocmai de aceea a acceptat să reprezinte imaginea Baraka, un grup de tineri artiști avangardiști. Consideră că este datoria primordială a fiecărei ființe să facă tot ce îi stă în putinţă pentru a fi fericită. Ton devoir réel est de sauver ton rêve – îi scria Modigliani lui Oscar Ghiglia. Despre asta e vorba. Oamenii fericiți cu ei înșiși îi fac pe ceilalți mai buni”, spune Georgeta Petrovici. Despre presă, relaţii publice şi despre Timişoara am discutat cu Georgeta Petrovici în cele ce urmează.

 

Iniţial ai vrut să studiezi psihologia, apoi te-ai decis pentru jurnalism. De ce?

Am fost meditată de psihanalistul Vasile Perciun. A fost genial, și, până azi, o experiență extraordinară cu un om extraordinar. Cred că, într-un fel, m-a făcut să înțeleg ce caut, chiar dacă, în primă fază, am abandonat demersul acela considerând că m-am blocat în ceea ce mi se preda la orele de biologie pe care le luam, tot pentru facultate, și apoi în cerința de a memora anumite lecții.

Tatăl meu a fost jurnalist de radio, lucrând la Radio Timişoara, la emisiunea în limba sârbă. Mergeam des la el la serviciu, atât de des încât pot spune că am crescut în acel studio, printre microfoane, benzi și mașini de scris; însă nu am spus niciodată că eu voi deveni jurnalistă. Tata a murit când eram în clasa a zecea. A fost omorât. Autorul nu se știe nici azi. Plecarea lui a fost, cert, ceva ce îmi era menit. Am devenit mai independentă. Inclusiv financiar, pentru că primeam acea pensie de urmaș, și era un venit constant, doar al meu, atât timp cât studiam. Când profesorul de psihologie mi-a spus că cerințele comisiei de examen țineau de reproducerea unor lecții, am dedus că nu are rost să încep așa să mă construiesc. Am fost o fire creativă toată viața și mi se cerea, cumva, imposibilul. Rapid, am ales ceva ce știam că pot face oricând. De exemplu să optez pentru jurnalism.  Am intrat fără probleme. Planul era să mă pregătesc bine şi să dau, anul următor, la psihologie. Până atunci am urmat modulul pedagogic ce completa studiul limbii franceze în facultate, care mi-a plăcut pentru cunoștințele acumulate, şi am considerat suficient acest lucru.  De fapt eu voiam să studiez psihologia doar pentru mine.

 

Ce ai făcut după terminarea studiilor?

E și comic. M-am angajat, în ideea că urma să plec în Canada. Auzisem că se fac angajări la Timpolis. Am sunat la redacţie şi le-am spus că am văzut un anunţ de angajare, iar ei au răspuns că nu au publicat aşa ceva. Eu am insistat.  În final m-au chemat la o discuţie, şi acolo am rămas. Am lucrat un an la Timpolis. Pentru a aplica în vederea emigrării în Canada aveam nevoie de un an de muncă în domeniul studiilor. De ce Canada? Toată familia mea este acolo, adică fratele meu, familia lui,  mama noastră.  Ei trăiesc în Montreal. Doar că am început să lucrez şi practicarea efectivă a meseriei de jurnalist pentru care m-am pregătit în facultate m-a vrăjit realmente. Atunci m-am hotărât să rămân aici. Recunosc, funcționez după impulsuri, sunt subiectivă, dar niciodată nu am regretat deciziile luate astfel. Așa m-am educat, să îmi asum tot, să nu regret, niciodată, nimic.

 

Unde ai lucrat ulterior?

Iubesc proiectele care se nasc. Mă obsedează să văd cum se adună energiile și prind viață. Uneori mă gândesc că e aproape o obsesie. De la Timpolis am plecat cu transfer la săptămânalul Bănăţeanul, care se înfiinţa atunci de către Media Pro. Câteva luni am lucrat acolo. A fost o experiență superbă legată de cum se naște un ziar. A fost primul pe care l-am asistat. Apoi am suferit mult. Acum pot spune că am învățat, dur, o lecție de viață. Ceea ce s-a întâmplat a fost pur și simplu urât. Încă se construia echipa, lucram o anchetă pentru momentul lansării publicației, a venit cineva care avea ”pile”, iar mie acestea îmi lipseau. Chiar dacă tata a lucrat în presă nu am conceput niciodată să fac apel la foștii lui colegi sau prieteni care să rezolv situații dificile. Mi s-a zis că ”s-a depășit bugetul la internet”, că nu mai pot lucra cu contract de muncă, ci doar ca şi colaborator, după ce am insistat. Am avut un șoc cumplit. Mi se întâmpla prima mare nedreptate din viața mea de adult. Am plâns zile întregi, mi-am tuns părul. Practic eram o femeie-copil călcată în picioare de nişte adulţi. Răul a fost însă spre bine. Întodeauna e așa. Evenimentul Zilei trecea fix atunci la o nouă etapă de dezvoltare, cu subredacții locale, iar Sergiu Miat, jurnalistul care era atunci ”omul EVZ”, m-a chemat în echipa lui. De atunci lucrez la Evenimentul Zilei. Inițial am fost doi, apoi s-a creat o subredacţie mare la Timişoara, în mare parte cu jurnaliști care lucraseră de la deschiderea ziarului aici, dar între timp părăsiseră redacția pentru alte proiecte, iar în noul context s-au regrupat; apoi aceasta s-a închis. Acum suntem trei corespondenţi EVZ în toată ţara: la Cluj, Timişoara şi Constanţa.

 

Te-ai lovit de greutăţi încă de la bun început. Ce te-a motivat să rămâi în presă?

Să fii ziarist înseamnă să practici una din cele mai frumoase meserii. E o meserie creativă şi provocatoare, îţi oferă atâtea oportunităţi de a învăţa lucruri noi în fiecare zi şi de a te dezvolta, de a ajunge în situaţii foarte consistente, indiferent că sunt emoţional pozitive sau dimpotrivă. Am avut subiecte de la care am plecat plângând în hohote pentru că oameni pe care voiam să îi ajut s-au purtat urât cu mine. E fascinant să ai acces la toată paleta de tipologii umane. Plus că eu am avut şansa de a nu fi nişată pe un singur domeniu, la EVZ  acopeream fiecare cam toate domeniile, ceea ce te îmbogăţeşte. Apoi, e fantastic cum poţi ajuta oameni.  Realmente poţi schimba vieți. Le dai o gură de oxigen celor care chiar se sufocă până în acel punct, iar acest lucru e minunat. Și , mai presus de toate, tu crești ca om. Devii. Ceva bun. Asta, dacă te și duce mintea.

 

Reprezintă un avantaj sau un dezavantaj faptul că eşti femeie în această meserie?

Există ambele. În România, femeile sunt încă discriminate şi lucrul acesta e vizibil pe toate planurile. Faptul că eşti femeie poate fi uneori OK în relaţia cu cei de sex opus, dar în egală măsură acest lucru te duce ușor într-o zonă în care poţi fi victima unor agresiuni cu tentă sexuală.

 

Eşti născută şi ai crescut la Timişoara. Ce îţi place aici?

Iubesc Timișoara. Sunt legată energetic de locul acesta, aici sunt rădăcinile mele. Oriunde m-aş duce, nu sunt completă. Până la urmă, la modul ideal vorbind, e un loc civilizat, cu oameni frumoși. Dacă privim realist, admitem că suntem un oraş de provincie, oricât ne-am dori să fie altfel. Ani de zile am suferit când eram numiţi aşa, dar acesta este adevărul. Ideea e că nu e defel rău această poziționare. Îmi place oraşul acesta pentru că eu cred că lucrurile încă pot evolua în direcţia bună. Cred că există potenţial şi, la un moment dat, ne vom deştepta cu toţii şi vom începe să construim. Atunci va fi adevărata revoluție.

 

Ce ai schimba la oraş?

Aş începe cu lucruri mici și de bază. Noi am avut, cândva, pentru un an sau doi, manuale de istorie a oraşului. Aş introduce Istoria Timișoarei ca materie obligatorie în şcoli, aş îndemna toţi elevii să facă de cel puţin două ori pe an nişte excursii prin oraş în care să li se povestească despre minunații noștri înaintași, despre arhitecții celebri care și-au pus amprenta pe clădirile cu care ne lăudăm, despre vizionarii care au făcut Timișoara de azi. În momentul în care cunoaştem locul în care trăim, ne raportăm diferit la semenii noştri, la lucrurile de zi cu zi. Atunci abia devenim patrioți, iar acest lucru ne va salva. Evident, aş planta copaci, aş nivela străzile, aş schimba materialul de construcţie al lor, ş.a.m.d. Un mic exemplu: Mi se pare dramatic că după furtuna din septembrie în luna decembrie încă sunt copaci căzuţi pe Bega. Chestia asta nu ţine de primar, ci de toată lumea. Toți timișorenii ar trebui să meargă pe stradă cu ochii ”deschiși” și să îşi facă treaba.

 

Ai trecut şi de partea cealaltă a baricadei: Esti PR al Teatrului Naţional Timişoara. Cum e viaţa de PR?

Este un avantaj fantastic să faci PR când lucrezi în presă, pentru că știi deja pulsul situațiilor, ştii pe ce ”butoane” să apeşi pentru ca lucrurile să iasă bine. Venind din sistem, ştii cum să îl provoci pentru rezultate imediate și eficiente. A fost absolut provocator. Am început să colaborez cu teatrul cu cinci ani în urmă, când mi s-a propus să mă implic în comunicarea din cadrul Festivalului European al Spectacolului – Festival al Dramaturgiei Româneşti. Le-a plăcut ce a ieșit, şi mi-au propus un contract pentru teatru şi astfel am devenit consultant PR. Pe lângă faptul că transmit informații, mă preocup şi de imaginea instituţiei, dincolo de ce transmit în presă. Am grijă, de pildă, să aduc la teatru oameni care nu vin aici, pe care îi facă să descopere ceva nou ce, în general, le foarte place, astfel că revin. Eu nu fac PR după manual, ci intuitiv şi, aș zice, mai potrivit pentru acest spaţiu pe care îl cunosc. Dar dincolo de acest job, trebuie să spun că la Teatrul Național Timișoara am câștigat prieteni adevărați, iar acest lucru e ceea ce mă împlinește cu adevărat. Am ajuns într-un punct al existenței în care, cum am mai spus, intru în proiecte cu care rezonez, și unde, în primul rând, am relații puternice emoționale în cel mai pur sens al cuvântului. Caut prietenie. Proiectele Fundației Rubin pentru care fac promovare, Tabăra de Pictură Dubova sau Tabăra de Pastel Urban sunt un bun exemplu. E o minune a existenței să îți faci prieteni adevărați, și mulțumesc vieții pentru șansa aceasta. Imediat apoi e vorba de provocare și de faptul că îmi place să mă joc. În public. E rațiunea pentru care am ales apropierea cu grupul de artiști Baraka, niște tineri diferiți, ambițioși, visători.

Sursa poză: arhiva personală

*****

„Întotdeauna spuneam că Dunărea e Dunărea mea”

Interviu cu actriţa Isa Berger de la Teatrul German de Stat Timişoara

Isa Berger2S-a născut şi a crescut pe Dunăre, mai exact la Orşova, în judeţul Mehedinţi: Isabella-Beatrix Voneafca (29), cu numele ei de scenă Isa Berger, este actriţă a Teatrului German de Stat Timişoara (TGST). În anul 2017, tânăra actriţă a obţinut două premii însemnate: Premiul „Stefan Jäger” pentru activitatea sa din anul 2016, şi premiul Pro Cultura Timisiensis, cea mai importantă distincţie culturală a Consiliului Judeţean Timiş. Locuieşte la Timişoara de la vârsta de 13 ani, mai exact, odată cu mutarea la liceul german „Nikolaus Lenau”. În timpul liceului, activând în trupa de teatru a şcolii, a realizat că visul ei este să devină actriţă. Deşi ştia exact ce îşi doreşte, viaţa avea să o ducă pe căi ocolite la împlinirea acestui vis. A urmat, mai întâi, cursurile Facultăţii de Ştiinţe Politice, pentru a se înscrie, ulterior, şi la Facultatea de Actorie. Din anul 2013, Isa Berger este actriţă „cu acte în regulă”, fiind cooptată de echipa TGST.  

Ce înseamnă aceste premii pentru tine?

Mă simt onorată să le primesc. Premiul „Stefan Jäger” a fost primul meu premiu ca actriţă. Cel de-al doilea, obţinut în decembrie 2017, a fost o mare surpriză. Ambele mă motivează să merg mai departe pe calea aleasă.

Când ai ştiut că vrei să devii actriţă?

„De vină“ pentru cariera mea actoricească este actiţa, colega şi uneori mama mea adoptivă Isolde Cobeţ. Eram în clasa a zecea la Liceul Teoretic „Nikolaus Lenau“ când m-am înscris în trupa de teatru a şcolii, NiL. Am primit câteva improvizaţii de la Isolde şi, după primul meu rol – Maša, într-un colaj după Cehov – am ştiut că vreau să devin actriţă.

Cu toate acestea, ai studiat întâi Ştiinţe Politice şi nu Actorie. De ce?

Am studiat Ştiinţe Politice, deoarece părinţii mei nu au fost de acord cu dorinţa mea de a devenit actriţă. Am hotărât, aşadar, să urmez o „facultate normală”, cum spunea tatăl meu la momentul respectiv, şi să îmi urmez visul ulterior. Aşa se face că întâi am absolvit Facultatea de Ştiinţe Politice şi apoi pe cea de Actorie.
Ţi-ai împlinit marele vis şi ai devenit actriţă. Care sunt rolurile tale preferate?

Unul dintre rolurile mele preferate la TGST este cel al Elektrei din piesa omonimă în regia lui  László Bocsárdi. A fost primul meu rol principal, iar munca la această piesă este foarte frumoasă şi foarte provocatoare pentru mine ca actriţă. Îmi place mult rolul lui Brooke Ashton (Vicky) din „Scandal în culise”, pentru că a fost primul meu rol într-o comedie. Îmi iubesc rolul de mamă-lup din „Cartea Junglei” – prima mea experienţă în cadrul unui musical. Cred că trebuie să ne iubim toate rolurile pentru a le putea interpreta cu pasiune.

Joci teatru în limba germană. Unde ai învăţat germana?

Pentru acest lucru trebuie să îi fiu recunoscătoare bunicii mele paterne, care m-a crescut cu limba germană. Îmi amintesc cu drag de „Omama”, al cărei nume l-am adoptat ca şi nume de scenă, Berger. Când eram mică şi răspundeam în româneşte, bunica se prefăcea că nu mă înţelege. Astfel am fost nevoită să vorbesc numai germană cu ea. Le sunt recunoscătoare şi părinţilor mei, care m-au susţinut în toate proiectele mele de limbă germană. Sunt convinsă că nu le-a fost deloc uşor atunci când, la vârsta de numai 13 ani, am plecat de acasă, pentru a mă înscrie la Liceul „Lenau” din Timişoara.

Te-ai născut şi ai copilărit la Orşova. Cum a fost să trăieşti pe Dunăre? În ce măsură te-a influenţat acest lucru?

Copil fiind, nu mi-am dat seama cât e de frumos să copilăreşti într-un oraş de pe malul Dunării. Acest lucru l-am realizat abia după ce m-am mutat la Timişoara şi îl realizez de fiecare dată când mă întorc acasă. Are o linişte şi o pace zona aceea a Dunării şi, cumva, îmi dau seama, de ce, ca şi copil, am avut vise mari. Pentru că întotdeauna, când mă trezeam dimineaţa, vedeam Dunărea, care pentru mine părea enorm de mare. Şi întotdeauna spuneam că Dunărea e Dunărea mea. Acum, când mă reîntorc şi văd Dunărea, acest lucru îmi dă o oarecare dinamică şi energie ca, de fiecare dată când revin la Timişoara, să am un entuziasm nemaipomenit să mă reapuc de toate proiectele mele. Cred că Dunărea şi Orşova au contribuit la dezvoltarea mea personală, au contribuit la ceea ce sunt eu acum pe plan artistic-cultural.

La 13 ani te-ai mutat de pe Dunăre pe Bega, şi anume la Timişoara. Ce îţi place la acest oraş?

Dacă Orşova şi Dunărea reprezintă, pentru mine, „acasă”, locul meu de poveste,Timişoara este oraşul care m-a adoptat şi locul în care eu îmi trăiesc toate visele. Mi se pare extraordinar că Timişoara are acest Teatru German care îmi dă şansa să fiu artistă aici, în oraş. Când compar cele două „case” ale mele, Orşova şi Timişoara, realizez că Timişoara este cuibul creaţiei, al viselor mele, locul în care pot să fac ce îmi propun şi ce îmi place.

Dacă ar fi să schimbi ceva la Timişoara, ce ar fi acest lucru?

Dacă aş avea forţa să schimb ceva, aş investi mult mai mult în cultură în acest oraş. Aş investi în cultură şi aş investi în teatru, pentru că în teatru se află atât de multă energie şi atât de multă viaţă, încât cred că ar putea să resusciteze o societate întreagă. Nu aş da cu piciorul în instituţiile de cultură, pentru că acestea ţin oraşul viu. Iată, Timişoara este Capitala Europeană a Culturii 2021! Cred că proiectele culturale ar trebui susţinute mult mai mult, atât financiar, cât şi moral.

Ce spun părinţii tăi astăzi, când te văd pe scenă?

Sunt foarte mândri de mine. În 2016, tatăl meu mi-a făcut o mare surpriză. A venit pentru prima dată pentru a mă vedea în piesa „Elektra”. Nu am ştiut că va veni. În timpul aplauzelor de la finalul reprezentaţiei, tata a venit cu un buchet de flori la mine, pe scenă. Îmi vin şi acum lacrimile când îmi amintesc. Cred că părinţii mei sunt mândri de mine – îmi doresc ca ei să fie aşa.

Cât la sută este muncă şi cât la sută este talent în meseria de actor?

Foarte greu de spus. Aş spune că 90 la sută este muncă şi 10 la sută, talent. Există, bineînţeles, şi actori foarte talentaţi care lucrează puţin, dar, de cele mai multe ori, tocmai acei actori, care lucrează foarte mult, ating culmile succesului. Trebuie să investeşti multă energie şi pasiune în această meserie, altfel nici nu ai  putea să o exerciţi. Timpul nostru liber este limitat. Teatrul este viaţa noastră, marea noastră familie. Din acest motiv m-am decis, acum patru ani, să intru în echipa TGST. Am vrut să rămân aici, pentru că aici mă simt ca într-o familie. Le mulţumesc colegilor şi directorului Lucian Vărşăndan, care ne-a susţinut mereu în tot ceea ce am întreprins.

Cum trebuie să fie, în opinia ta, o actriţă bună? Ce calităţi trebuie să aibă?

Trebuie să fie puternică, dar totodată foarte sensibilă. Nu este atât de simplu să  îţi deschizi sufletul în faţa oamenilor şi să le transmiţi adevărul. Trebuie să fii puternică, pentru a le arăta oamenilor cum eşti pe interior. Din punctul meu de vedere, teatrul are foarte mult de-a face cu adevărul şi cu sensibilitatea.
Isa Berger este actriţă din pasiune: La vârsta de 13 ani, se mută de la Orşova, oraşul său natal, la Timişoara, pentru a urma cursurile unui liceu de prestigiu, Liceul Teoretic „Nikolaus Lenau”. Intră în trupa liceală de teatru şi îşi dă seama că teatrul este viaţa ei. De atunci nu mai coboară de pe scenă, chiar dacă are să studieze întâi Ştiinţele Politice şi abia după aceea Actoria. A cochetat şi cu filmul, având un rol mic în lungmetrajul „La drum cu tata” în regia Ancăi Miruna Lăzărescu, însă marea ei dragoste rămâne teatrul. Isa Berger poate fi văzută în mai multe producţii TGST, printre altele în „Elektra”, „Scandal în culise”, „Cartea Junglei”, „Incredibila şi trista poveste a candidei Erendira şi a bunicii sale fără suflet”, ş.a.

Sursa poza: TGST (arhiva personală)

*****

Fata de aur a atletismului românesc

Iolanda Balaş Sőtér a fost dublă campioană olimpică la săritura în înălţime

 

Fata de aur a atletismului românesc

Iolanda Balaş Sőtér a fost dublă campioană olimpică la săritura în înălţime

 

Iolanda_Balaș

 

Jocurile olimpice de la Roma, 1960: Atleta Iolanda Balaş uimeşte întreaga lume, câştigând medalia de aur la săritura la înălţime cu o diferenţă de 14 cm faţă de cea de-a doua clasată, poloneza Jaroslava Jozwiakowska. Din 15 concurente iniţiale, doar patru depăşesc 1,71 m, în timp ce, încă de la prima sa încercare, sportiva din România sare 1,73 m. Victoria sa este deja stabilită, însă atleta nu se opreşte şi concurează cu sine însăşi. Sare 1,77, 1,81 şi 1,85 m. O performanţă greu de atins şi cu atât mai greu de depăşit. Este prima medalie de aur obţinută de atleta timişoreancă. Cea de-a doua o va obţine patru ani mai târziu, la Tokyo.

Iolanda Balaş Sőtér (în maghiară: Jolán Balazs) este una dintre fetele de aur ale atletismului românesc. Se naşte la 12 decembrie 1936 la Timişoara, tatăl ei, Frigyes, fiind lăcătuş, iar mama sa, Etel Bozsó, casnică. „M-am născut în decembrie 1936 la Timișoara, oraș care atunci încă semăna cu un europolis. Părinții și rudele sunt maghiari unul câte unul, încă mai trăiesc în Ungaria. Însă eu n-am avut această șansă. (…) Sper totuși că pe lângă români, și maghiarii sunt mândri de mine”, va spune ea, în 2005, după şedinţa comună de guvern româno-maghiară Tăriceanu-Gyurcsány. Deşi devenise cetăţeană a Ungariei în 1947, autorităţile române i-au refuzat dreptul de plecare în Ungaria.

Iolanda Balaş a urmat cursurile Liceului Catolic de Fete de la Timişoara. La această şcoală, orele de sport erau ţinute cu stricteţe, iar dragostea tinerei pentru sport prinde astfel contur. Tânăra Iolanda Balaş, înaltă de 1,85 m, va face atletism, fiind antrenată de fostul săritor Ioan (János) Sőtér. Cu el se va căsători în anul 1967 şi vor avea împreună un fiu, pe Doru Sőtér, el însuşi apropiat al atletismului, fiind campion naţional de juniori în proba de sprint. În 1951, la doar 15 ani, Iolanda Balaş primeşte titlul de Maestru al Sportului.

În 1953, Iolanda Balaş se transferă de la clubul timişorean Electrica la Casa Centrală a Armatei, ulterior Clubul Sportiv Steaua de la Bucureşti. Între 1957 şi 1963, atleta din oraşul de pe Bega reuşeşte să domine proba de săritură în înălţime, învinge în 150 de întreceri sportive şi îşi depăşeşte propriul record mondial de 14 ori, purtându-l de la 1,75 la 1,91 m.

14 iulie 1956: Iolanda Balaş stabileşte primul său record mondial la Bucureşti, depăşindu-l pe cel al britanicii Thelma Hopkins. Acest record rămâne nedepăşit până la finala olimpică de la Melbourne din acelaşi an, unde atleta americană Mildred McDaniel stabieşte un nou record. La Melbourne, Iolanda Balaş este nevoită să plece fără antrenorul său. Ioan Sőtér avea un frate căsătorit în Australia, iar autorităţile nu îi permit acestuia să îşi însoţească eleva într-acolo. Iolanda Balaş se clasează pe locul al cincilea. Şi în 1960, cu ocazia Jocurilor Olimpice de la Roma, i se refuză antrenorului Sőtér să părăsească ţara, însă atleta nu rămâne nepăsătoare. Se duce în audienţă la Gheorghe Gheorghiu-Dej şi reuşeşte să-şi atingă ţelul. Pleacă în Italia cu antrenorul ei şi cucereşte titlul olimpic.

7 iunie 1958: Iolanda Balaş stabileşte un nou record mondial cu săritura sa de 1,78 m. În următorii trei ani, acest record creşte cu încă 13 cm. La 16 iulie 1961, Iolanda Balaş sare 1,91 m. O diferenţă enormă faţă de celelalte atlete, care nu reuşesc să depăşească 1,78 m. Recordul stabilit de atleta din România se menţine zece ani. Stilul Fosbury permite şi altor atlete să îl depăşească. La 4 septembrie 1971, la Viena, austriaca Ilona Gusenbauer sare 1,92 m.

Nu doar recorduri mondiale şi olimpice, dar şi două medalii de aur la campionatele europene de atletism de la Stockholm (1958) şi Belgrad (1962), precum şi o medalie de argint la Berna (1954) fac parte din palmaresul Iolandei Balaş. Atleta îşi încheie activitatea sportivă în 1967, după 19 ani de competiţii. Mai apoi, devine antrenoare a secţiei atletism şi instructoare la cabinetul metodic din cadrul Clubului Steaua. Între 1990 şi 2005 este preşedinta Federaţiei Române de Atletism (FRA) şi contribuie într-o mare măsură la dezvoltarea şi promovarea atletismului în România. Pentru meritele sale deosebite, primeşte, în 2010, decoraţia regală „Nihil Sine Deo” din partea regelui Mihai în cadrul unei ceremonii de la Palatul Elisabeta din Bucureşti. Iolanda Balaş, cetăţean de onoare al oraşelor Timişoara (1998) şi Bucureşti (2001), a figurat în anul 2000 în topul celor mai mari zece atlete din lume. S-a stins din viaţă la 11 martie 2016, la vârsta de 79 de ani.

Sursa poza: https://en.wikipedia.org/wiki/Iolanda_Bala%C8%99

 

  ***

„Trebuie să părăseşti satul pentru a rămâne tânără”

Scriitoarea Herta Müller este laureată Nobel pentru literatură

Herta Muller

 

„Distanţa între copilul care păzeşte vacile în vale, până aici, la Stockholm, este una bizară. Stau de multe ori, chiar şi aici, lângă mine însămi”: Sunt cuvintele pe care scriitoarea germană originară din Banat, Herta Müller, le rosteşte în decembrie 2009, la decernarea premiului Nobel pentru literatură. „Concentraţia poeziei şi francheţea prozei cu care descrie viaţa celor dezrădăcinaţi” stau la baza deciziei Comitetului Nobel de a-i acorda ei înalta distincţie. Şi Herta Müller face parte din cei dezrădăcinaţi.

Herta Müller se naşte la 17 august 1953 în comuna Nitzkydorf din judeţul Timiş, într-o familie de şvabi bănăţeni. Mama sa este deportată după cel de-al Doilea Război Mondial în Fosta Uniune Sovietică, tatăl fusese soldat al Waffen SS şi îşi câştigă existenţa ca şi şofer de camion. Împotrivindu-se dorinţei mamei sale, tânăra Herta Müller refuză ucenicia de croitoreasă şi se mută la oraş. „Toţi sătenii locuiau într-o vreme bătrână, se năşteau bătrâni. Trebuie să părăseşti satul pentru a rămâne tânără, mă gândeam eu. La sat, toată lumea era oropsită de către stat, dar oamenii erau dornici de control, până la distrugere, şi unul faţă de celălalt şi împotriva celuilalt”, avea să spună scriitoarea peste ani.

Între 1968 şi 1972, Herta Müller frecventează cursurile Liceului Teoretic „Nikolaus Lenau” de la Timişoara, unde termină clasa a 12-a cu media generală 8,42. O notă medie spre bună într-un liceu cu profesori exigenţi, care rareori dădeau note de 9 şi de 10. Liceul Teoretic „Nikolaus Lenau” din Timişoara este unic în lume datorită faptului că aici au învăţat, cu ani în urmă, doi laureaţi ai premiului Nobel. Unul este Stefan Hell, originar din oraşul arădean Sântana, laureat Nobel pentru chimie în anul 2014, iar cealaltă este scriitoarea Herta Müller.

După terminarea liceului, Herta Müller studiază, între 1973 şi 1976, literatură germană şi română la Universitatea de Vest din Timişoara. Oraşul avea să o schimbe radical. Aici, Herta Müller intră în contact cu scriitorii de etnie germană care formează cercului literar „Aktionsgruppe Banat” (Grupul de Acţiune Banat) – un grup de tineri disidenţi anticomunişti din diferite localităţi bănăţene, care pun pe jar Securitatea între 1972 şi 1975. „Fără ei nu aş fi citit sau scris vreo carte”, spune Herta Müller, ani mai târziu. Astfel îl cunoaşte şi pe scriitorul Richard Wagner, cu care se şi căsătoreşte. Deşi este citată în legătură cu „Aktionsgruppe Banat”, Herta Müller nu a fost niciodată membră a acestui grup. Ea a fost însă membră a cenaclului literar „Adam Müller Guttenbrunn”, care ia naştere în 1976, după dizolvarea „Aktionsgruppe Banat”. Este singura femeie membră a acestui cerc literar.

După terminarea studiilor, Herta Müller lucrează ca şi traducătoare într-o întreprindere din Timişoara. Întrucât refuză să colaboreze cu Securitatea, este persecutată continuu. Rămâne fără birou şi este nevoită să lucreze pe scări, cu dicţionarul pe genunchi, timp în care, în fabrică, se răspândeşte zvonul că ar lucra pentru Securitate. Într-un final este concediată şi lucrează, mai apoi, ca şi învăţătoare şi educatoare şi dă meditaţii de limba germană în particular.

Prima ei carte, colecţia de povestiri „Niederungen” – „Ţinuturile joase”, rămâne patru ani nepublicată – este tipărită abia în 1982, însă într-o variantă cenzurată. Doi ani mai târziu, cartea apare în Germania – de data aceasta în varianta sa originală, ceea ce va avea urmări nefericite pentru tânăra scriitoare. Din acel moment, Herta Müller primeşte interdicţia de a mai publica în România. Este interogată de Securitate, ameninţată, persecutată, iar acest lucru o va urmări toată viaţa.

Reuşeşte să emigreze în 1987 împreună cu soţul ei Richard Wagner în Berlinul de vest.  Între 1989 şi 2001, activează ca şi „writer in residence” la diferite universităţi din Anglia, America, Germania şi Elveţia. Divorţează de Richard Wagner în 1990, cunoscându-l, în acelaşi an, pe actualul ei soţ, Harry Merkle. Cei doi scriu împreună scenariul filmului „Der Fuchs – Der Jäger” – „Vulpea – vânătorul” (1993).  Din 1995 este membră a Academiei Germane pentru Limbă şi Poezie de la Darmastadt şi din 2016 a Academiei Artelor de la Berlin. Până în 1997 a fost membră a asociaţiei de scriitori PEN din Germania.

A scris multe cărţi foarte apreciate în spaţiul de limbă germană şi nu numai, printre care „Herztier” – „Animalul inimii” (1994), „Der König verneigt sich und tötet“ – „Regele se-nclină şi ucide” (2003), „Die Atemschaukel” – „Leagănul respiraţiei” (2009), romanul pentru care este distinsă cu premiul Nobel pentru literatură, şi „Mein Vaterland war ein Apfelkern – Patria mea este un sâmbure de măr” (2004).  „Leagănul respiraţiei” a fost tradus în peste 40 de limbi străine. Momentan, relaţiile Hertei Müller cu ţara ei de provenienţă, România, nu sunt cele mai bune. Scriitoarea – deşi a renunţat la cetăţenia română – nu îşi reneagă rădăcinile, însă consideră că statul român este încă departe a fi reparat în vreun fel greşelile comunismului.

Sursa poza: https://www.nobelprize.org/nobel_prizes/literature/laureates/2009/muller-facts.html

Poza: Ullan Montan

Copyright: Nobel Media AB

 ***

„Niciunul dintre copiii mei nu simte că vine la terapie”

Interviu cu Erika Weisz, singurul hipoterapeut din vestul României

 

Erika Weisz

 

Când faci din pasiune meserie, nimic nu mai pare să îţi stea în calea împlinirii profesionale: Erika Weisz (31) este unul din acei oameni care reuşesc să îmbine utilul cu plăcutul, şi fac acest lucru în fiecare zi. Absolventa liceului german „Nikolaus Lenau” a studiat fizio-kinetoterapia în cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, este hipoterapeut calificat, medic generalist şi studiază psihoterapie şi psihologie clinică în cadrul unui masterat la facultatea privată „Tibiscus” din Timişoara. Din dragostea pentru cai şi pentru oameni a devenit hipoterapeut, urmând cursurile unui centru de formare în hipoterapie la Milano, în Italia. De patru ani de zile, Erika Weisz lucrează cu copii cu nevoi speciale la centrul de hipoterapie şi dresaj natural HorsEmotion de la Ianova, la 22 km de Timişoara.

Hipoterapia este o noutate în România. La nivel naţional există doar trei-patru centre acreditate pentru acest tip de terapie. Cui i se potriveşte hipoterapia?

Lucrez cu copii cu dizabilităţi neuro- şi psihomotorii, psihiatrice, dar şi cu copii cu tulburări emoţionale, care au, de pildă, dificultăţi în viaţa de zi cu zi – sunt introvertiţi, se bâlbâie, ş.a.. Niciunul dintre copiii mei nu simte că vine la terapie. Chiar şi atunci când fac evaluările, nu sunt îmbrăcată niciodată în halat, ne jucăm, nu îi las să observe că sunt cadru medical. Ca să poţi să lucrezi cu ei, trebuie în primul rând să îi înţelegi.

De ce aţi ales această meserie?

Îmi plac foarte mult copiii şi animalele. Îmi dau seama că îmi plac aşa de mult copiii fiindcă sunt sinceri, sunt autentici. Dacă nu le place rujul meu, crede-mă că o vor spune din prima secundă când mă văd. Copiii nu sunt falşi, nu se ascund sub o mască a politeţii. Copiii sunt autentici, nu sunt contaminaţi încă de normele sociale impuse. Cred totuşi că societatea nu ar fi pregătită dacă am fi cu toţii atât de autentici ca şi copiii. Când un adult merge la psihoterapie, vrea să pară cât mai bun, are cel puţin o mască pe faţă. Toţi încercăm să ne prezentăm din latura noastră cea mai bună. Copiii sunt. Şi atât.

Cum stabiliţi care este tipul de terapie de care un copil are nevoie?

Există o evaluare în prealabil, în cabinetul meu de pe strada Dorobanţilor. Mă ajută foarte mult interacţiunea cu animalele, de aceea iau de multe ori şi cele două căţeluşe rasa Golden Retriever cu mine. Aşa pot observa cum interacţionează copilul cu animalele, cum reacţionează părinţii, care sunt restricţiile. De cele mai multe ori, problemele copilului provin din familie. Îmi place foarte mult abordarea sistemică. Dacă tu ca şi părinte eşti anxios sau foarte retras, nu poţi să ceri copilului să fie altfel.

Aveţi şi câteva proiecte sociale în derulare. Despre ce este vorba?

În fiecare an scriu un proiect la Fundaţia pentru Comunitate, susţinută de benzinăriile Mol România. Prin acest proiect susţinem terapia şi activităţile asistate de animale pentru copiii cu handicap instituţionalizaţi. Este vorba de copii cu nevoi speciale abandonaţi la naştere, din cauza acestui handicap, dar nu numai. Aceşti copii au nevoie de susţinere, pentru că ei locuiesc în instituţie şi există doar doi-trei terapeuţi la 20 de copii cu dizabilităţi. Fiecare copil ar avea nevoie de 2-3 ore de kinetoterapie zilnic şi sunt doar doi kinetoterapeuţi la 50 de copii, de exemplu. Ca atare, ne aducem noi aportul din exterior. Săptămânal lucrez cu 10-15 copii din Leagăn, iar aceştia au un plan terapeutic individualizat. O dată pe săptămâna merg eu cu cei doi Golden Retriever-i la ei, în Leagăn, şi facem activităţi asistate de animale. Este foarte important pentru un copil care creşte între patru pereţi să iasă şi să interacţioneze cu un animal de companie. Unul din obiectivele acestui proiect este acomodarea copilului cu un animal de companie, stimularea senzorială, creşterea interacţiunii şi a muncii în echipă. Copiii învaţă să facă ceva împreună şi totodată li se dezvolte simţul responsabilităţii, empatia, înţelegerea pentru nevoile celuilalt, etc. Este foarte frumos să vezi cum se schimbă de la o şedinţă la cealaltă. La început ţipau când intram cu câinele la ei, erau foarte speriaţi. Acum abia aşteaptă să venim cu câinii.

Cât de greu este să dresezi caii pentru hipoterapie?

Momentan avem trei hipoterapeuţi blănoşi în centrul nostru de la Ianova: Api, Ibutz şi Oli, toţi trei armăsari castraţi. Toţi sunt pregătiţi prin metoda dresajului natural, care nu este, practic, o variantă de dresaj, ci este, mai degrabă, o metodă de comunicare cu calul. Noi, oamenii, suntem foarte obişnuiţi cu câinii, dar suntem şi foarte similari. Câinele este alături de om de zeci de mii de ani. Atât omul, cât şi câinele este un prădător. La cai lucrurile stau complet altfel, pentru că aceştia au fost întotdeauna animale prădate şi gândesc altfel. Cu toate acestea, există şi similitudini: Atât cailor, cât şi oamenilor le place să socializeze, sunt animale de turmă, ei au un şef şi un lider. Ca atare, noi trebuie să dovedim calului că noi suntem nişte lideri foarte buni, ceea ce este foarte greu. Din gura noastră, ar suna cam aşa: „Tu, calule, urmează-mă pe mine, dar vezi că eu sunt vânător şi tu eşti pradă”. Ceea ce putem face noi, oamenii, este să gândim ca un animal prădat. Caii sunt animale foarte sperioase, ei fug – aşa au supraveţuit ca specie. Prin metoda dresajului natural noi îi învăţăm să vină alături de noi atunci când nu se simt în siguranţă. Nu poţi educa un cal prin frică şi prin teroare. Dar dacă îl educi în aşa fel încât să aibă încredere în tine, atunci te va căuta când se va simţi în pericol. Acest principiu se potriveşte şi educaţiei copiilor.

Cum decurg şedinţele de hipoterapie?

Depinde pe ce lucrăm în terapie. Dacă lucrăm pe motricitate fină, le prindem cailor cleme în păr şi copiii trebuie să le dea jos fără să îi tragă de păr. Dacă lucrăm pe partea de motricitate grosieră, putem face mici acrobaţii pe cal. O activitate foarte frumoasă este să pictăm caii. Calul Oli, care ne-a fost donat, a fost abuzat de primul lui stăpân şi este plin de cicatrici. Cu copiii am făcut un exerciţiu: „Ce credeţi că şi-a auzit Oli atunci când primea aceste răni?”, i-am întrebat pe copii. Copilul va spune mereu ce a auzit el însuşi. Scriem aceste cuvinte urâte pe nişte post-it-uri şi le lipim pe cal. Apoi dăm jos post-it-urile şi punem în locul acestora câte o mână cu vopsea. Am făcut acest exerciţiu cu nişte copii dintr-un orfelinat. Faţă de un animal copiii sunt foarte deschişi. Un animal nu te judecă niciodată, pentru că el relaţionează la alt nivel. Să obţin această deschidere în cabinetul de medicină sau de psihoterapie este foarte greu.

Aţi decis să rămâneţi în ţară, deşi o majoritate a colegilor dumneavoastră au emigrat după terminarea liceului. Ce vă place la oraşul Timişoara?

Pentru mine, Timişoara e „acasă”. E un oraş plin de oportunităţi, dacă vrei să le vezi, desigur. Este un oraş viu în care se întâmplă multe lucruri, un oraş sigur şi frumos, un oraş curat. Mie nu mi-a frică să mă plimb noaptea pe străzile Timişoarei. Poţi face multe lucruri aici. Rata şomajului este foarte mică, iar nivelul de trai este unul ridicat.

Ce aţi schimba la oraşul Timişoara?

Mi-ar plăcea să văd mai multă lume cu animale de companie. Mi-ar plăcea să fie posibil să intri cu animalele de companie în magazine. În Occident am văzut peste tot oameni cu câini care pot sta la terase sau în restaurante. La noi acest lucru este o raritate.

 

Erika Weisz s-a născut în 1986 la Timişoara. Este singurul hipoterapeut din această parte a ţării şi unul dintre puţinii din România. Hipoterapia sau călăritul terapeutic este un tip de terapie recunoscut în multe ţări occidentale. Vibraţiile tridimensionale care se transmit asupra celui care călăreşte un cal de hipoterapie au o influenţă benefică asupra corpului şi al psihicului. Muşchii se întăresc, se antrenează echilibrul şi coordonarea, iar respiraţia se îmbunătăţeşte. Interacţiunea cu animalul are un efect pozitiv asupra copilului, care devine atent, se concentrează mai bine şi atinge un grad mai înalt de independenţă.

Sursa poza: arhiva personala

 

 ***

 

„Ceea ce mă face fericită sunt călătoriile şi faptul că pot cunoaşte culturi străine”

Interviu cu Andreea Kremm, femeie de afaceri din Timişoara

 

Andreea Kremm

 

Dacă nu şi-ar fi deschis propria afacere, probabil ar fi lucrat ca şi programatoare într-o multinaţională din Banat: Andreea Kremm (37) nu s-a lăsat demotivată după eşecul primului său business şi este astăzi o femeie de afaceri de succes. Împreună cu partenerul ei, a deschis în anul 2000 firma Netex Consulting, care s-a dezvoltat continuu. Astăzi, Andreea Kremm deţine filiale Netex în ţară şi în străinătate, iar tânăra întreprinzătoare şi-a permis să „iasă la pensie” la 27 de ani, atunci când a angajat directori executivi în posturi-cheie, pentru ca ea să se poată dedica pasiunilor sale. A studiat informatica şi psihologia, este pilot de aeronave multi-engine şi prima femeie din România cu licenţă de hidroavion.  Cel mai mult îi place să călătorească şi să cunoască oameni şi culturi noi.  

Când şi cum aţi fondat prima dumneavoastră afacere?

Prima mea afacere a dat faliment. Era un provider de servicii de Internet fondat în anul 1999 împreună cu trei colegi de facultate şi un american. Americanul a investit banii, iar noi, studenţii, munca. Atunci mi-am învăţat prima mare lecţie de viaţă: Acolo unde cinci vor să decidă sunt patru în plus.

Astăzi sunteţi o femeie de succes. Cu ce se ocupă firma dumneavoastră?

Firma mea oferă, în principal, servicii B2B pentru magazine online din întreaga lume. Ca afacere secundară oferim zboruri cu avionul şi balonul cu aer cald în Banat şi în Banatul montan.

Care sunt calităţile pe care trebuie să le deţină o femeie de afaceri de succes? Care este „secretul” succesului dumneavoastră?

Este destul de greu să vorbesc la modul general, pentru că aceste calităţi depind, în mare măsură, de domeniul de activitate. Un lucru este însă cert: Cine nu îşi cunoaşte 100 % afacerea, domeniul de activitate, acela ar face bine să renunţe. Atunci când îţi cunoşti foarte bine afacerea se conturează şi calităţile care fac diferenţa între un manager de succes şi unul falimentar.

Care este cel mai dificil lucru la munca dumneavoastră? Ce vă place la ceea ce faceţi?

Cel mai dificil este să lucrezi cu oameni proşti. Din păcate, statisticile arată că aceştia reprezintă o majoritate. Cel mai frumos lucru este dinamica, viteza cu care fiecare model digital se transformă. Pentru a rămâne în cursă, trebuie să te reinventezi mereu, iar acest lucru îmi place enorm.

Cu ce vă ocupaţi în timpul liber?

Dacă vremea o permite, îmi place să pilotez avionul sau balonul cu aer cald. Pe vreme rea, citesc sau pictez. Însă ceea ce mă face cea mai fericită sunt călătoriile şi faptul că pot cunoaşte culturi străine. Ador să colecţionez amintiri, nu lucruri.

Ce vă place la oraşul Timişoara?

Totul este plan în jurul Timişoarei, ceea ce uşurează aterizarea balonului cu aer cald. Zona din jurul Timişoarei este perfectă pentru zborurile cu balonul cu aer cald.

Ce aţi schimba la acest oraş?

Personal, aş schimba primarul şi haosul din trafic.

Sunteţi membră a consiliului director al Clubul Economic German „Banat”. Care este aportul dumneavoastră în această organizaţie?

Imagine, presă şi comunicare sunt cele trei sarcini de care mă ocup ca şi membră a consiliului director al Clublui Economic German „Banat”. În acest sens am adus, de curând, cea de-a şasea conferinţă a Cluburilor Economice Germane din Europa Centrală şi de Est la Timişoara. Clubul Economic German „Banat” a fost gazda acestui eveniment şi şi-a serbat, cu această ocazie, şi cel de-al 15-lea an de existenţă.

Cât de greu este să vă afirmaţi, ca şi femeie, într-o lume dominată de bărbaţi?

Nu este greu de loc. Dimpotrivă, o femeie are un mare avantaj într-o lume a bărbaţilor. Stereotipurile masculine şi educaţia de a fi un gentleman şi un ocrotitor prind întotdeauna. Bărbaţilor le este greu să negocieze cu femeile, pentru că este nepoliticos să refuzi o dorinţă a femeii.

Femeile sunt denumite „sexul frumos” sau „sexul slab”. Ce părere aveţi despre aceste afirmaţii?

Bineînţeles că femeile sunt, din principiu, mai frumoase decât bărbaţii. Adjectivul „Slab”  îl pot interpreta ca „sensibil”, în sensul că femeile înţeleg mai uşor subtilităţile decât bărbaţii. Ceea ce femeile reuşesc să facă cu această percepţie accentuată diferă însă de la caz la caz. Precum bărbaţii, şi femeile sunt educate spre a ocupa un anumit rol social. Această împărţire a rolurilor este, pe de o parte, condiţionată de evoluţia biologică, iar pe de altă parte este adaptată condiţiilor din societatea în care creştem. Acest lucru nu este nici bun, nici rău. Este un fact, pur şi simplu.

 

Andreea Kremm s-a născut în anul 1980 la Reşiţa, în judeţul Caraş-Severin. După absolvirea liceului german din oraşul natal, şi-a început studiile de automatică şi calculatoare la Universitatea Politehnica din Timişoara. În timpul facultăţii a fondat, împreună cu partenerul ei, afacerea denumită Netex Consulting, care a avut o evoluţie spectaculoasă. Astăzi, Andreea Kremm deţine mai multe firme în diferite ţări din Europa centrală şi de sud-est, oferind servicii de consulting, programare web, servicii de birou, ş.a. O afacere secundară sunt zborurile cu avionul şi balonul cu aer cald prin România şi, în special, în regiunea Banatului.  

Sursa poza: arhiva personala

 ***

Dr. Hildegardis Wulff, inima bună a Timișorii

Sora benedictină de Sfânta Lioba și-a dedicat viața muncii de caritate în Banat

desen hildegardis

 

Cele cinci călugărițe țin în brațe câte unul sau doi copii înfășați în scutece albe. Bebelușii dorm liniștiți, în timp ce surorile le cântă și îi leagănă. Pe chipul celor cinci surori se citește bucuria – bucuria de a fi ajutat într-o situație de viață atât de dificilă. O fotografie care impresionează și, totodată, ridică semne de întrebare. Pentru că în spatele imaginii se află o poveste tristă: Micuții de doar câteva luni au fost despărțiți forțat de brațele iubitoare al mamelor, deportate la muncă silnică în fosta Uniune Sovietică. Este ianuarie 1945, luna deportării tuturor femeilor și bărbaților de etnie germană în vârstă de 18 până la 45 de ani în URSS. În urmă rămân sugari smulși de la pieptul mamei, lăsați în grija bunicilor sau – un destin cumplit – în grija nimănui.

Sora Hildegardis Wulff găsește însă o soluție pentru a-i ajuta pe acești copii. Pe lângă Spitalul Sf. Anna din cartierul timișorean Elisabetin, ea întemeiază un orfelinat. 80 de copii din întreg Banatul sunt îngrijiți aici. Cu totul ieșit din comun este angajamentul pro bono al muncitorilor de diferite confesiuni pentru a ridica anexa clădirii.

Sora Hildegardis Wulff, priorisa benedictinelor de Sfânta Lioba de la Timișoara, este una din personalitățile marcante ale orașului de pe Bega. Despre ea s-a scris puțin, deși importanța ei pentru oraș și pentru această regiune a țării este una ieşită din comun. Un jurnal al surorii Hildegardis, redactat la mașina de scris de călugărița însăși, se află în arhivele Diecezei Romano-Catolice de la Timișoara.

Născută la 8 septembrie 1896, la Mannheim, în Germania, sora Hildegardis – pe numele ei laic Liselotte Wulff – studiază germanistică, istorie medievală și drept bisericesc la Heidelberg și Bonn, obținând doctoratul în filosofie. Printre colegii de studiu se numără mulți soldați răniți, reîntorși de pe front. Este prima întâlnire cu cei bolnavi, orbi, cu văduvele și copiii rămași orfani de tată, cu cei fără patrie, cu săracii și cu cei lipsiţi de ajutor. Astfel, sora Hildegardis se dedică, pe lângă cursuri, activității de caritate şi apostolat. În 1920 o întâlnește pe sora Maria Benedicta Föhrenbach și decide, împreună cu aceasta, să fondeze în Germania o ramură nouă a Ordinului Benedictin, închinată Sfintei Lioba, deschizând o primă mănăstire proprie. Statutul elaborat nu este însă recunoscut de Roma – acest lucru se întâmplă abia în anul 1927.

Este și anul în care sora Hildegardis ajunge pentru prima dată în Banat, urmând chemarea episcopului romano-catolic de la Timișoara, Augustin Pacha. Aici, sora Hildegardis le vorbește credincioșilor despre pedagogie, adolescență, educația copilului mic, despre importanța socială a educației religioase și alte teme legate de viața de familie. La scurt timp după aceasta, episcopul Pacha solicită venirea surorilor benedictine de Sf. Lioba la Timișoara, pentru a întări legătura cu familiile catolice, a le consilia pe acestea în legătură cu îngrijirea și educarea copiilor. Totodată, episcopul Pacha subliniază importanța înființării unor organizații de femei și de fete și a îndrumării acestora către munca de caritate.

29 aprilie 1929, o dată ce avea să schimbe destine: Sora Hildegardis Wulff ajunge la Timișoara, unde se stabilește pe perioadă nedefinită, având în minte și în inimă un plan bine pus la punct. Timișoara și regiunea Banatului reprezintă locul unde urma să își desfășoare activitatea apostolică și să îşi pună în scenă „opera vieții“. Sora Hildegardis organizează prelegeri în localitățile bănățene și pune bazele primelor asociații de fete și femei. Între 1936 și 1938, în Banat au existat nu mai puțin de 138 de asociații și cercuri ale femeilor catolice, având peste 15.000 de membre. Sora Hildegardis nu mai este singură pe drumul ei: Ei i se alătură câteva surori benedictine din Germania, dar și tinere bănățene care se alătură ordinului benedictin de Sf. Lioba, devenind călugărițe.

O realizare importantă o constituie construcția spitalului Sf. Anna, inaugurat în 1936 la Timișoara, renumit pentru secția sa de obstetrică și ginecologie, dar și pentru maternitatea sa în care se nasc și câte 500-600 copii pe an. Un destin interesant: Prima naștere înregistrată este a unui băieţel, Gottfried Dotzler, ajuns, peste ani, preot la Viena.

Activitatea benedictinelor în prioratul condus de sora Hildegardis continuă, până ce odată cu declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, în toamna lui 1939, încep problemele. Între 1940 și 1943, munca medicală și de caritate ia amploare. Deportarea etnicilor germani în URSS le determină pe surorile benedictine de Sf. Lioba să acționeze. Surorile iau în îngrijire copiii lăsați în urmă, dar se ocupă și de cei care, între 1945 – 1947, se întorc acasă, slăbiți și bolnavi, de la munca silnică din URSS. În mai multe localități aflate la granițele României, surorile înființează puncte de ajutor, pentru a le facilita deportaţilor întoarcerea acasă.

În august 1949, comuniștii desființează ordinul și confiscă toate imobilele deținute de acesta. Majoritatea surorilor se întorc în Germania, însă sora Hildegardis Wulff, cândva cetățean german, naturalizată în România, inima bună a Timișorii, rămâne în urbea de pe Bega, unde activează ca și organistă și cantor în biserica din cartierul Mehala. Ea păstrează legătura cu alte surori benedictine din România, organizând întâlniri periodice, majoritatea secrete.

Sora Hildegardis este arestată în 1951 și silită să depună mărturie în procesul înscenat episcopului Pacha, fiind condamnată, în februarie 1952, la 25 de ani închisoare. O parte din pedeapsă o ispăşeşte în închisorile și temnițele Securității de la Timișoara, București, Jilava, Mislea (teribila închisoare pentru femei), Miercurea Ciuc, Brașov și București-Văcărești. La 31 mai 1959 este repatriată de către autoritățile comuniste în Berlinul de Vest. Își reîncepe activitatea un an mai târziu, prin prelegeri și cursuri, deplasându-se chiar şi în Canada, la germanii emigrați din Banatul Sârbesc, din România și alte părți ale Europei de Est. La scurt timp însă, află că suferă de cancer şi îşi dă ultima suflare la 20 octombrie 1961, după luni de suferinţă, în Germania – la numai o lună de la moartea surorii Maria Benedicta Föhrenbach.

Informaţiile pe care se bazează acest articol ne-au fost furnizate de către arhivarul Diecezei Romano-Catolice de la Timişoara, Claudiu Călin.

Sursa poza: Poza realizata de Raluca Nelepcu si reprezinta un desen cu Hildegardes Wulff care se afla la Episcopia Romano-Catolica din Timișoara

 

 *****

In contextul zilei Internationale ale Femeii, care se sarbatoreste anula pe 8 Martie, va prezentam un articol foarte interesant intitulat Orasul, femeile si stima de sine? , material realizat de Laura Grunberg pentru Dilema Veche.

Citi articolul aici.