Despre Cartea Albastră
Ce trebuie să ştiţi despre...
Parlamentul României
Procedura de adoptare
a unei legi
Liberul acces la
informaţiile de interes
public
Cum vă puteţi adresa
parlamentarilor aleşi în
circumscripţia dvs.
Studiu - Democraţie fără instituţii?
Instituţii centrale
Parlamentari
Vot electronic
 
 

Parlamentul României

Scurt Istoric

1. Adunările Obștești din Muntenia și Moldova

Numeroși teoreticieni plasează momentul de început al istoriei politico-instituționale românești în anul 1829. În cadrul Păcii de la Adrianopol din 1829, care a marcat sfârșitul războiului ruso-turc, negocierile dintre Imperiul Otoman și Imperiul țarist pentru reîmpărțirea sferelor de influență în zonă au inclus și referiri la relațiile celor două mari puteri cu Muntenia și Moldova. Rezultatul acelor negocieri a prevăzut, printre multe altele, acceptarea ideii de a se adopta, în fiecare dintre cele două principate dunărene, un act cu caracter constituțional, numit Regulament Organic. Textele celor două regulamente urmau să fie elaborate de boierimea reformatoare din cele două țări, iar cererea adresată celor două mari puteri (cele două principate se aflau sub suzeranitatea Porții și sub protectoratul Rusiei) viza chiar unirea celor două țări și adoptarea unei Constituții moderne pentru noul stat. Rusia însă, care controla militar cele două principate, s-a opus ideii ca legea fundamentală a acestora să poarte numele de Constituție, impunând denumirea de Regulamente Organice.

Merită menționat faptul că, înaintea acelui moment, mica boierime și boierimea mijlocie din Muntenia și Moldova mai elaboraseră o serie de proiecte reformatoare. Între acestea, s-a distins Constituția Cărvunarilor elaborată la Iași în 1822, de către un grup de boieri în fruntea căruia s-a aflat inginerul Ionică Tăutul, al cărui text prevedea înființarea "Sfatului obștesc", alcătuit din mitropolitul țării, episcopii de Roman și Huși, din "toate persoanele înființătoare a divanurilor și a departamentelor, de câte un boier vechil rânduit de la fiecare ținut". Printre principalele revendicări formulate în cadrul acestui proiect de act fundamental, se numărau legiferarea drepturilor fundamentale cetățenești precum libertatea cuvântului, libertatea presei, libertatea de adunare și egalitatea în fața legii.

Eforturile boierimii reformatoare au început să se concretizeze, așa cum se menționează mai sus, abia în 1829, când, la București, se reunea un comitet de reformă compus din două secții: una munteană și una moldoveană. Proiectele regulamentelor organice elaborate de către acest comitet au fost dezbătute și adoptate (după finalizarea și aprobarea lor de către o comisie rusească) de Adunările Extraordinare, în mai 1831, în Muntenia, și ianuarie 1832, în Moldova. Conform prevederilor acestor regulamente, se constituia un for legislativ în fiecare din cele două principate, purtând numele de Adunare Obștească. În Muntenia, componența Adunării era următoarea: trei episcopi eparhioți ai Râmnicului, Buzăului și Argeșului, 20 de boieri de treapta întâi, pământeni și în vârstă de cel puțin 30 de ani, 19 deputați din județe, câte unul din fiecare județ și unul pentru orașul Craiova, aleși din rândul proprietarilor de moșii, de asemenea în vârstă de cel puțin 30 de ani. Adunarea obștească din Moldova se compunea din: mitropolitul Moldovei (care era și președintele Adunării) episcopii de Roman și Huși, 16 boieri de rangul întâi și 16 deputați de județe.

În plus, prin Regulamentele Organice, a fost introdus, pentru prima dată în spațiul românesc, principiul separației puterilor în stat. Cele două Adunările Obșești au fost învestite cu autoritate legislativă, fiind necesară aprobarea acestora înainte ca un proiect de lege să fie adoptat. Deși cele două corpuri reprezentative nu aveau dreptul de a iniția legi, puteau să-și prezinte observațiile domnitorului.

2. Convenția de la Paris și consacrarea regimului parlamentar în Principate

Tratatul de Pace de la Paris din 1856 încheiat în urma războiului Crimeii a stabilit convocarea, în cele două principate românești, a unor adunări ad-hoc cu caracter de adunări constituante, cuprinzând reprezentanți ai tuturor categoriilor sociale, inclusiv ai țărănimii. Printre cele mai importante hotărâri pe care aceste adunări le-au luat, s-a numărat constituirea unei Adunări Reprezentative, după modelul Adunării Obștești, cu o largă reprezentare, pentru a exprima interesele tuturor păturilor sociale. În cadrul acestor adunări ad-hoc, au început să se contureze primele grupări definite ideologic: conservatorii, conservatorii moderați, liberalii moderați și liberalii radicali.

Hotărârile adoptate de cele două adunări au fost dezbătute de o comisie a puterilor garante, iar pe baza lor s-a semnat, la 19 august 1858, Convenția de la Paris care, din acel moment, a reprezentat noul cadru constituțional pentru organizarea celor două principate. Conform acestui cadru, puterea legislativă urma să fie asigurată de cei doi Domni, fiecare împreună cu Adunarea Electivă din Principatul său și de Comisia Centrală de la Focșani (comună pentru cele două principate). Adunarea Electivă din fiecare Principat urma să aleagă Domnitorul.

Totodată, trebuie menționat faptul că, din punct de vedere administrativ, prevederile Convenției de la Paris instituiau o curte de justiție superioară, comună pentru cele două principate - Curtea de Casație Comună la Focșani.

Adunarea Electivă era alcătuită din următoarele categorii de membri:

  1. membri de drept: Mitropolitul (care era și Președintele Adunării) și episcopii eparhioți;
  2. membri aleși de 3 colegii (de către 3 tipuri de electori):
    • alegătorii primari numeau, în fiecare județ, câte 3 reprezentanți; toți reprezentanții aleși într-un județ se reuneau pentru a alege un deputat pentru județul respectiv,
    • electorii direcți din fiecare județ desemnau câte 2 deputați,
    • în orașe, electorii direcți alegeau: câte 3 deputați pentru București și lași, 2 pentru Craiova, Ploiești, Brăila, Galați, Ismail și câte unul pentru celelalte orașe.

3. 1864 - anul înființării Senatului

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859 - 1866) este marcată atât de divergențe între conservatori și liberali, cât și de divergențe între aceste două grupări și Domn. În 1862, conservatorii și radicalii, deși se aflau pe poziții total diferite din punct de vedere ideologic, au încheiat o alianță numită încă din acea epocă "monstruoasa coaliție". Astfel, Adunarea Legislativă1, în care cele două grupări dețineau, împreună, majoritatea, a ajuns să-i fie total ostilă Domnitorului.

În primăvara lui 1864, "monstruoasa coaliție" ajunsese în pragul destrămării. Cu toate acestea, relațiile dintre Domnitor și Adunarea Legislativă nu s-au schimbat, din cauza faptului că în jurul conservatorilor s-a constituit o altă majoritate, prin trecerea de partea acestora a celei mai mari părți a "centrului".

Această situație l-a determinat pe Cuza să plănuiască o serie de reforme constituționale și electorale menite să ducă la schimbarea raportului de forțe. Cuza dorea o reprezentare mai largă a diferitelor categorii sociale în forul legislativ și transformarea acestui for dintr-unul monocameral într-unul bicameral, cea de a doua Cameră - Senatul, urmând a nu fi aleasă, ci numită de el.

La 2 mai 1864, printr-o lovitură de stat, Cuza a dizolvat Adunarea Legislativă și a organizat un plebiscit asupra legii electorale (respinsă, în prealabil de Adunarea Legislativă) și a unui proiect de "Statut" care dezvolta dispozițiile Convenției de la Paris. Plebiscitul a confirmat susținerea maselor la reformele propuse de Cuza prin cele două acte (legea electorală și Statutul).

Principala inovație adusă de adoptarea celor două acte normative a constat în crearea Senatului (sau a "Corpului Ponderator" cum a fost denumit inițial în Statut).

Primul Senat din spațiul românesc și-a deschis lucrările pe 6 decembrie 1864 și avea:

 

  • 9 membri de drept:
    • cei 2 mitropoliți, episcopii eparhiilor, primul președinte al Curții de Casație și cel mai vechi general în activitate;
  • 64 de membri numiți de către domn:
    • 32 dintre persoanele care au exercitat cele mai înalte funcții în stat,
    • 32 dintre membrii consiliilor generale ale județelor, de pe o listă de 3 candidați pentru fiecare județ.

4. Sistemul parlamentar în baza Constituției de la 1866

După abdicarea lui Cuza (în februarie 1866), au fost organizate alegeri pentru Adunarea Deputaților care avea să devină, ulterior, adunare constituantă. Alegerile s-au desfășurat în baza legii electorale din 1864 și au dat câștig de cauză conservatorilor care, astfel, au ajuns în situația de a-și impune punctul de vedere cu privire la noua Constituție ce urma a fi adoptată.

Conform acestei Constituții, atât Adunarea Deputaților, cât și Senatul, deveneau independente față de Executiv, urmând chiar să exercite funcția de control asupra membrilor Cabinetului. Inovația introdusă de Constituția de la 1866 rezida nu doar în afirmarea principiului separării puterilor în stat ci și în stabilirea controlului exercitat de legislativ asupra executivului.

Parlamentul avea să fie tot unul bicameral, așa cum fusese până atunci. Pentru alegerea Adunării Deputaților, alegătorii urmau să fie grupați în 4 colegii, cel de-al patrulea fiind colegiul alegătorilor primari (cei care alegeau un număr de reprezentanți care, la rândul lor, votau pentru alegerea deputaților).

Senatul era format din următoarele categorii de membri:

  • membri de drept - moștenitorul tronului (de la vârsta de 18 ani, dar cu vot deliberativ de la vârsta de 25 de ani), mitropoliții și episcopii eparhioți,
  • membri aleși - câte 2 în fiecare județ, plus câte unul ales de Universitățile din lași și București. În fiecare județ, unul dintre senatori era ales în cadrul unui colegiu format din alegători cu un venit funciar anual de cel puțin 300 de galbeni, în timp ce celălalt era ales în cadrul unui colegiu care îi cuprindea pe proprietarii de averi imobiliare din orașele județului, cu un venit anual între 100 și 300 de galbeni.

Constituția adoptată în iunie 1866 și promulgată de Domnitorul Principatelor Unite - Carol I, la 30 iunie 1866, a pus bazele moderne ale unui forum legislativ ca Reprezentare Națională, care a avut structura și funcționarea unui sistem parlamentar european corespunzător acelor vremuri.

5. 1919 - Primul Parlament ales prin vot universal

Primul Parlament de după Marea Unire de la 1 decembrie 1918 a fost ales prin sufragiu universal (alegători erau toți cetățenii români, bărbați, majori, femeile și militarii neavând drept de vot). Acele alegeri s-au desfășurat conform Constituției, așa cum fusese ea modificată în 1917. Modificările au însemnat, printre altele, renunțarea la censul de avere.

6. 1923 - moment de referință în istoria vieții parlamentare din România

Cele două Camere alese în 1922, au lucrat, începând cu luna martie a acelui an, ca Adunări Naționale Constituante. La 29 martie 1923, a intrat în vigoare noua Constituție adoptată de cele două Adunări, una dintre cele mai avansate și democratice din Europa în acea vreme.

Pe parcursul dezbaterilor asupra proiectului de Constituție necesitatea a două foruri legislative a fost pusă sub semnul întrebării. Cu toate acestea, Constituția de la 1923 a menținut sistemul bicameral.

Adunarea Deputaților era aleasă prin scrutin de listă, desfășurat la nivelul județelor, alegătorii având posibilitatea de a alege, în listele pe care le votau, anumiți candidați. Atribuirea mandatelor se făcea pe principiul delegării minorităților (nimeni nu putea fi ales dacă nu întrunea o treime din numărul total al voturilor).

Senatul era format, ca și până atunci, din două categorii de membri:

  • membri de drept:
    • moștenitorul tronului,
    • mitropoliții, episcopii eparhioți ai bisericilor ortodoxe și greco-catolice, capii confesiunilor recunoscute, reprezentantul superior religios al musulmanilor,
    • Președintele Academiei Române,
    • foștii președinți ai Consiliului de Miniștri având o vechime de cel puțin 4 ani în această funcție și foștii miniștri cu o vechime de cel puțin 6 ani într-una sau mai multe guvemări,
    • foștii președinti ai celor două corpuri legiuitoare, foștii deputați și senatori aleși în cel puțin 10 legislaturi,
    • foștii președinti ai Înaltei Curți de Casație și Justiție care au ocupat această funcție cel puțin 5 ani,
    • generalii în rezervă și în retragere care au exercitat comanda unei armate în fața inamicului cel puțin 3 luni sau au îndeplinit funcția de șef al Marelui Stat Major sau pe cea de Comandant de Armată în timp de pace cel puțin 4 ani,
    • foștii președinți ai Adunărilor Naționale din Chișinău, Cemăuți și Alba Iulia care au proclamat Unirea.
  • membri aleși:
    • pe circumscripții electorale, direct de către cetățenii care au împlinit 40 de ani,
    • de către consiliile județene și comunale, urbane și rurale,
    • de către Camerele de comerț, de industrie, de muncă și agricultură,
    • de către corpul profesoral al universităților din București, Iași, Cluj și Cernăuți.

Senatorii din cea de a doua categorie erau aleși prin scrutin de listă, pe baza reprezentării proporționale.

7. 1926 - introducerea "primei electorale"

Prevederile Constituției erau completate de cele ale legii electorale pentru Adunarea Deputaților și Senat2. Prin noua lege electorală s-a înlocuit principiul reprezentării proporționale cu cel al "primei majoritare". Conform acestei legi, într-o primă etapă se totalizau rezultatele alegerilor pe țară și se calcula procentul obținut de fiecare grupare politică. Gruparea cu cel mai mare procent, dar nu mai mic de 40%, era declarată grupare majoritară, iar celelalte se numeau grupări minoritare (în conformitate cu art. 90 al Legii din 1926).

Se calculau apoi procentele obținute în fiecare circumscripție, iar acolo unde una dintre grupările politice obținea majoritatea absolută (cel puțin 50%), acea grupare primea în circumscripție numărul de mandate conform procentului realizat (art. 91).

După această operațiune, se scădea din numărul total al mandatelor pe țară, numărul de mandate atribuite în circumscripțiile în care se realiza o majoritate absolută (art. 92) și mandatele rămase din aceste circumscripții, împreună cu mandatele din circumscripțiile în care nicio grupare nu realizase majoritatea absolută, se totalizau și se împărțeau astfel: gruparea declarată majoritară primea 50% din aceste mandate, adică "prima electorală", iar celelalte 50% erau împărțite proporțional între toate grupările, indusiv cea majoritară (art. 93). Pragul electoral era stabilit la 2% iar acele grupări politice care nu reușeau să obțină cel puțin 2% pe țară, nu luau parte la această împărțeală (art. 94), însă primeau mandatele din circumscripțiile în care aveau majoritate absolută.

Deși acest sistem, inspirat din legislația electorală italiană (ce fusese adoptată în 1923), încălca principiul egalității votului, el avea avantajul că oferea partidului câștigător în alegeri posibilitatea de a-și susține mai ușor, în Parlament, programul de guvernare.

8. Parlamentul României în timpul dictaturii carliste

În februarie 1938, Carol al ll-lea a abrogat Constituția și a instaurat un regim care poate fi considerat, fără niciun fel de rezerve, autoritar. Deși, formal, noua constituție (căreia i s-a atribuit titulatura "Constituția Regele Carol al ll-lea") recunoștea separația puterilor în stat, în realitate ea asigura o situație privilegiată pentru suveran.

Acesta era numit "capul statului" și lua parte activă la exercițiul celor trei puteri. În domeniul legislativ, regele avea dreptul de a sancționa și promulga legile, putând refuza promulgarea, fără de care nicio lege nu devenea executorie. În același timp, initiațiva legislativă a Parlamentului era restrânsă numai la "legi în interesul obștesc al Statului". Regelui îi revenea atribuția exclusivă de a convoca, deschide și dizolva Parlamentul.

Totuși, este interesant de văzut cum erau aleși, conform constituției carliste, membrii noului for legislativ.

Deputații erau aleși, pe o durată de 6 ani, de către cetățeni români care îndeplineau urmatoarele condiții:

  • alfabetizarea - să știe să scrie și să citească,
  • să aibă vârsta de 30 de ani împliniți,
  • să nu intre în cazurile de incapacitate și nedemnitate prevăzute de lege,
  • să exercite o ocupație efectivă în agricultură și muncă manuală, comerț și industrie, activități intelectuale.

Senatul era alcătuit din senatori numiți de Rege, din senatori de drept și din senatori aleși (prin scrutin uninominal).

9. 19 noiembrie 1946 - ultimele alegeri parlamentare de dinaintea dictaturii comuniste

După ce timp de 4 ani (între 5 septembrie 1940 și 2 septembrie 1944), viața parlamentară din România a fost suspendată, ca urmare a actului de la 23 august 1944, Constituția din 1923 a fost repusă în drepturi. Primele alegeri parlamentare de după război s-au desfășurat la 19 noiembrie 1946, după ce, sub presiunea forțelor comuniste, Regele desființase Senatul printr-un decret emis la 13 iulie 1946. Așadar, alegerile respective au vizat doar Adunarea Deputaților și au dat câștig de cauză, în urma unei fraude de proporții, Blocului Partidelor Democrate, constituit în jurul Partidului Comunist. Practic, acele alegeri au reprezentat momentul de început al regimului comunist în România.

10. 1991 - adoptarea primei Constituții post-comuniste

După Revoluția din 1989, în România a fost declanșat un proces de restructurare radicală a sistemului politic român, în conformitate cu principiile democrației occidentale constituționale, în care Parlamentul, reprezentantul suprem al poporului român, își va găsi locul. Noua Constituție a țării, aprobată în urma referendumului din 1991, va organiza autoritățile publice pe principiul separării puterilor în Stat.

11. 2003 - modificarea Constituției

Deși nu trecuse decât relativ puțin timp de la adoptarea Constituției (12 ani), în 2003 textul Constituției a fost modificat, acest lucru fiind impus în special de necesitatea modificării sau înlăturării unor prevederi care făceau din Constituția României una incompatibilă cu statutul de viitor membru al Uniunii Europene. Între acestea se regăseau interdicția pentru străini de a cumpăra și deține în proprietate terenuri, anumite chestiuni legate de relațiile autorităților statului român cu organismele Uniunii Europene etc. Odată cu aceste modificări au fost aduse și altele. În ceea ce privește Parlamentul, cea mai importantă este eliminarea procedurii de mediere între cele două Camere ale Parlamentului în procesul legislativ, însoțită de o "împărțire" a tuturor domeniilor vieții economice, sociale și politice în două categorii - una fiind aceea a legilor asupra căruia ultimul cuvânt îl are Senatul, iar cea de a doua, categoria legilor care primesc votul final în Camera Deputaților.

 

Principalele caracteristici ale Parlamentului României la momentul actual

1. Structura și modul de alegere

 

Prin modul în care a fost redactat textul Constituției adoptate în 1991, dar și cel al noii Constituții adoptate în 2003, structura actuală a Parlamentului României pare a avea ca sursă de inspirație tradiția din perioada interbelică, perioadă în care acest for era unul bicameral. Numai că, în timp ce în acele vremuri membrii Senatului erau în proporție destul de mare, fie numiți de către Suveran, fie senatori de drept, în prezent lucrurile stau cu totul altfel.

Parlamentul rezultat în urma alegerilor parlamentare din noiembrie 2004 cuprinde 3313 deputați și 137 senatori. Atât senatorii, cât și deputații sunt aleși direct de către cetățenii cu drept de vot, prin același sistem de vot (proporțional cu scrutin de listă și prag electoral pentru accesul partidelor și alianțelor politice în Parlament), atribuțiile celor două Camere fiind, în cea mai mare parte, identice. Excepție fac atribuțiile legate de votul final pe care îl dau, una sau cealaltă, pe marginea unei legi, în funcție de domeniul la care face referire legea respectivă, atribuțiile Senatului în a da avizul pentru membrii Înaltei Curți de Casație și Justiție, numiți de către Președintele țării, și în a numi Avocatul Poporului, atribuții care nu revin și Camerei Deputaților. Alte deosebiri constau în faptul că, în ceea ce îi privește pe senatori, norma de reprezentare este de 1 senator la 160.000 de locuitori, în timp ce, în cazul deputaților, norma este de 1 deputat la 70.000 de locuitori și în aceea că vârsta minimă pentru ca un cetățean să poată fi ales membru al Senatului este de 33 de ani, iar în cazul deputaților, vârsta minimă este de 23 de ani.

2. Calitatea de organ reprezentativ suprem

 

Timp de multă vreme, principala atribuție a Parlamentelor a fost de a reprezenta cetățenii la nivelul statului, după criterii strict geografice. La începuturi, Parlamentul era o instituție pur consultativă ai cărei componenți îndeplineau funcții executive limitate în teritoriu, la solicitarea conducătorului statului. Funcțiile legislative și de reglementare a politicii publice au apărut treptat, pe măsură ce funcționarea societății s-a complicat, iar cei reprezentați au tins să se ia, parțial, în serios.

3. Calitatea de unică autoritate legiuitoare

Legiferarea a devenit, cu timpul, funcția cea mai importantă a Parlamentului. Funcția legislativă presupune adoptarea de norme juridice obligatorii pentru toți cetățenii, aplicate de către Executiv, iar în caz de nerespectare a lor sunt aduse la îndeplinire pe cale coercitivă prin intermediul autorității judecătorești.

Dacă exercitarea funcției legislative aparține în principiu numai Parlamentului, în practică, legislativul împarte această funcție cu Executivul pe calea delegării legislative (Guvernul poate emite ordonanțe simple4 și ordonanțe de urgență5).

Totuși, trebuie arătat că, în privința proiectelor de lege inițiate de Guvern, Parlamentul este acela care trebuie să le dezbată și să se pronunțe asupra lor și, totodată, că ordonanțele ajung și ele să fie dezbătute, la un moment dat, de către Parlament (care le adoptă sau le respinge).

4. Atribuții în stabilirea principalelor direcții ale politicii în diverse domenii

Parlamentul este ales de către cetățeni să ia decizii în cele mai importante probleme. Domeniile care pot fi vizate de aceste decizii sunt prevăzute în Constituție:

  • social-economic,
  • juridic,
  • cultural,
  • statal.

În acest sens, Parlamentul are următoarele atribuții:

  • adoptă bugetul,
  • aprobă programul guvernului,
  • declară mobilizarea generală sau parțială,
  • reglementează alegerile,
  • reglementează organizarea și desfășurarea referendumului,
  • organizează funcționarea organelor de stat precum și a partidelor politice,
  • organizarea forțelor armate și a apărării naționale,
  • stabilește regimul juridic al stării de asediu și a celei de urgență,
  • stabilește infracțiunile și pedepsele și acordă amnistii,
  • stabilește sistemul general al impozitelor și taxelor și emisiunea de monedă,
  • stabilește regimul proprietății și al moștenirii,
  • stabilește regulile generale privind raporturile de muncă, sindicatele și securitatea socială,
  • organizează învățământul,
  • organizează administrativ teritoriul,
  • stabilește procedurile jurisdicționale,
  • stabilește statutul funcționarilor publici etc.

5. Atribuțiile Parlamentului în alegerea, constituirea, numirea și revocarea unora dintre autoritățile statului

  • aprobă în ședință comună componența Guvernului și îi retrage încrederea6 acordată,
  • numește membrii Curții Constituționale7 - o treime sunt numiți de Camera Deputaților și o treime de Senat (restul sunt numiți de Președintele României),
  • Camera Deputaților și Senatul aleg în ședință comună, pentru o durată de 4 ani, Consiliul Superior al Magistraturii alcătuit din 15 membri,
  • Senatul avizează numirea membrilor Înaltei Curți de Casație și Justiție (inclusiv pentru președintele acesteia), numiți de către Președintele țării,
  • numește Avocatul Poporului (pe o durată de 5 ani),
  • numește membrii Curții de Conturi (pentru un mandat de 9 ani) la propunerea Comisiilor pentru Buget, Finanțe, Bănci ale celor două Camere.

 

6. Controlul asupra instituțiilor statului

Potrivit Constituției și legilor, Parlamentul poate controla:

  • activitatea Consiliului Suprem de Apărare a țării,
  • execuția bugetară, cu prilejul aprobării contului de încheiere a exercițiului bugetar,
  • activitatea Băncii Naționale și a Curții de Conturi,
  • activitatea Serviciului Român de Informații etc.

Controlul parlamentar este exercitat:

  • direct de către întreg Parlamentul prin audierea și dezbaterea unor dări de seamă, mesaje, rapoarte, programe de acțiune,
  • prin comisiile parlamentare permanente sau speciale,
  • prin întrebări și interpelări adresate de parlamentari demnitarilor și instituțiilor,
  • prin demersurile de rezolvare a petițiilor cetățenilor,
  • prin Avocatul Poporului.

7. Atribuții în politica externă

Cele mai importante atribuții în acest domeniu sunt:

  • ratificarea și denunțarea tratatelor internaționale,
  • stabilirea liniilor directoare ale politicii interne și externe a statului și controlarea înfăptuirii acestora,
  • declararea stării de război precum și suspendarea ostilităților militare,
  • hotărârea privind încheierea armistițiului și dispunerea încetării stării conflictuale.

Structurile Parlamentului

Necesitatea unor structuri parlamentare mai eficiente și specializate a fost considerată încă de la început esențială pentru buna desfășurare a activității parlamentare, astfel încât acestea apar menționate în corpul legislativ fundamental, Constituția României, care, la articolul 64, definește structura organizatorică de bază a celor două Camere ale Parlamentului:

  1. Grupuri parlamentare în care se pot organiza deputații și senatori;
  2. Biroul Permanent;
  3. Comisiile celor două Camere:
    1. comisii permanente;
    2. comisii de anchetă sau alte comisii speciale;
    3. comisii comune ale celor două Camere: permanente, speciale sau de investigare.

Grupurile parlamentare

Grupurile parlamentare reprezintă principala formă de organizare politică în cadrul Parlamentului României. Pentru constituirea unui grup parlamentar, este nevoie de minimum zece deputați, respectiv cinci senatori, parlamentarii unui partid politic sau ai unei formațiuni politice neputând constitui mai mult de un sigur grup parlamentar.

În prima sa ședință, fiecare grup parlamentar procedează la alegerea conducerii proprii alcătuite dintr-un lider și, după caz, din unul sau mai mulți locțiitori.

Grupurile parlamentare au următoarele atribuții în cadrul funcționării celor două Camere: fac propuneri pentru alegerea componenței Birourilor Permanente, a președinților acestora și a membrilor diferitelor comisii, dar și a candidaților pentru funcțiile de conducere a diferitelor instituții sau autorități publice aflate în subordinea Parlamentului, trimit reprezentanți la ședințele Birourilor Permanente și la consultările publice organizate de acestea, pot formula amendamente pe proiecte de lege și propunerile legislative aflate în Camera respectivă etc.

Dimensiunile grupurilor parlamentare sunt importante atât din punct de vedere politic, cât și din punct de vedere administrativ. Astfel, cu cât un grup parlamentar este mai numeros, cu atât importanța sa și a pozițiilor formulate de acesta sporește. În plus, grupurile parlamentare primesc din partea Camerelor spații pentru desfășurarea activității, personal angajat pentru munca de secretariat și de specialitate, logistică.

În conformitate cu prevederile Constituției României (art. 81, alin. 1), liderii grupurilor parlamentare, alături de președinții Birourilor Permanente ale celor două Camere, sunt consultați de către Președintele României, în situațiile în care se pune problema dizolvării Parlamentului.

Birourile Permanente

Birourile Permanente ale celor două Camere ale Parlamentului se formează în urma negocierii dintre liderii grupurilor parlamentare în conformitate cu configurația politică a acestora, așa cum rezultă din constituirea inițială a grupurilor parlamentare.

Componența Birourilor Permanente ale celor două Camere ale Parlamentului este similară: un președinte, patru vicepreședinți, patru secretari și patru chestori. În timp ce președinții Birourilor Permanente ale celor două Camere sunt aleși pentru întreaga perioadă a mandatului Parlamentului, membrii Birourilor Permanente sunt aleși la începutul fiecărei sesiuni parlamentare.

Competențele Birourilor Permanente ale Camerelor sunt în domeniul stabilirii perioadelor în care se desfășoară sesiunile parlamentare (fac propuneri de perioade pentru desfășurarea sesiunilor ordinare și extraordinare care vor fi adoptate de fiecare Cameră), pregătesc și asigură desfășurarea în bune condiții a lucrărilor Camerelor, întocmesc proiectele ordinii de zi (care, la Camera Deputaților, este aprobată de Comitetul Ordinii de Zi, alcătuit din liderii grupurilor parlamentare sau locțiitorii acestora), organizează relațiile Camerei cu Parlamentele altor state și cu organizațiile parlamentare etc. În plus, Președintele Biroului Permanent al Senatului asigură interimatul funcției de Președinte al României, conform art. 97 din Constituție.

Comisiile parlamentare

Comisiile sunt organisme de lucru ale Camerelor, înființate cu scopul de a îndeplini atribuțiile prevăzute de lege.

Pentru a nu lasă loc interpretărilor abuzive, textul fundamental subliniază necesitatea ca alcătuirea comisiilor parlamentare să reflecte configurația politică a fiecărei Camere. Astfel, Constituția României stabilește că fiecare Cameră își constituie comisii permanente și poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Camerele își pot constitui comisii comune (art. 64, alin. 4).

Pentru fiecare comisie, numărul de locuri ce revine fiecărui grup parlamentar și deputaților independenți este propus de Biroul Permanent al fiecărei Camere. La fel ca și componența în Birourile Permanente ale celor două Camere, alcătuirea comisiilor parlamentare trebuie să se facă respectându-se configurația politică a Camerei, decizia luându-se prin negocieri între liderii grupurilor parlamentare sau prin vot, componența lor fiind aprobată de plenul Camerei în cadrul căreia se constituie.

Comisiile parlamentare joacă un rol esențial în procesul de elaborare și dezbatere a proiectelor de lege, acesta fiind locul în care sunt analizate și dezbătute punct cu punct atât propunerea de proiect primită de comisia respectivă, cât și amendamentele parlamentarilor pentru respectivul proiect de lege.

Raportul comisiei, cu argumentările specialiștilor care o compun, are, în majoritatea cazurilor, o importanță decisivă pentru conturarea opiniilor parlamentarilor în vederea votării unui articol sau a proiectelor de lege în ansamblu.

Comisia sesizată în fond poate stabili un termen în care sa-i fie remise avizul sau avizele celorlalte comisii care examinează proiectul de lege sau propunerea legistaltivă - prin consultare cu acestea și ținând cont de termenul în care Biroul Permanent i-a cerut să-i prezinte raportul.

La invitația Biroului Comisiilor, organizațiile neguvernamentale, asociațiile patronale, profesionale sau sindicale, reprezentanții administrației publice centrale sau locale și ai altor persoane juridice, dar și persoane fizice pot participa la lucrările comisiei. La propunerea membrilor comisiei, biroul comisiei poate organiza și consultări cu aceste categorii de persoane juridice și fizice interesate de subiectul dezbătut.

În cadrul fiecăreia dintre Camere, funcționează:

  • comisii permanente
  • comisii speciale
  • comisii de anchetă

Comisiile speciale sunt comisii formate pentru avizarea unor proiecte de legi complexe, pentru elaborarea unor propuneri legislative sau pentru alte scopuri indicate explicit în hotărârile de înființare a comisiei repective (hotărâri care indică și denumirea, obiectivele și componența sa).

Comisiile de anchetă sunt înființate din nevoi specifice de clarificare a cauzelor și împrejurărilor în care s-au produs evenimente sau au avut loc acțiuni cu efecte negative, cu mențiunea că, astfel, anchetele parlamentare nu pot avea ca obiect investigarea unor fapte sau activități care fac obiectul unor anchete judiciare sau care se află pe rolul unor instanțe de judecată. Comisiile de anchetă sunt înființate pentru investigarea unor astfel de cazuri, pentru formularea unor concluzii, pentru stabilirea responsabilităților și pentru conturarea unor măsuri de remediere a situațiilor negative. Comisiile de anchetă sunt prezentate la pagina 200.

Alegerile parlamentare

Membrii celor două Camere ale Parlamentului, în număr de 469 (137 de senatori și 332 de deputați), sunt aleși prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. Exprimarea votului este un drept și nu o obligație, cum se întamplă în unele țări.

Așa cum am arătat mai sus, în România senatorii și deputații sunt aleși în baza unui sistem de vot proporțional cu scrutin de listă. Așadar, fiecare alegător are de ales o listă propusă de un partid sau o alianță, pentru circumscripția în care locuiește (circumscripțiile sunt județele țării și Municipiul București) sau un candidat independent care candidează în circumscripția respectivă.

Pentru eficientizarea actului legislativ, dar și a activității Executivului, în multe dintre țările cu democrație avansată, legislația electorală este concepută de așa natură, încât să limiteze accesul în Parlament al forțelor politice cu susținere modestă în rândurile alegătorilor. Acolo unde alegerile se desfășoară în baza unui sistem de vot proporțional, legea prevede un anumit prag electoral pentru accesul în Parlament.

În România, pragul electoral a fost introdus odată cu alegerile din 1992. În acel an au intrat în Parlament doar partidele care au obținut cel puțin 3% din voturi și coalițiile care au obținut un număr de voturi cel puțin egal cu 3% plus 1% pentru fiecare membru începând cu al doilea, dar nu mai mare de 8%. Pentru alegerile parlamentare din 1996, pragul electoral a fost de 3%, atât pentru partidele politice, cât și pentru coaliții ale acestora.

Pentru alegerile din toamna anului 2000, pragul electoral a fost ridicat la 5% pentru partidele politice, în timp ce pentru alianțele politice și electorale pragul a fost de 5% plus 3% pentru al doilea partid, plus 1% pentru fiecare partid începând cu al treilea, dar nu mai mare de 10%.

În cazul candidaților independenți, fiecăruia dintre aceștia i se cere să prezinte o listă de susținători reprezentând cel puțin 0,5% din numărul total de alegători înscriși în listele permanente din circumscripția în care candidează.

Procedura distribuirii mandatelor de deputat sau senator este ceva mai complicată și necesită, mai întâi, stabilirea coeficientului electoral ce exprimă numărul de voturi necesar obținerii unui mandat. Acest coeficient electoral poate fi stabilit anterior alegerilor printr-o lege, dar este o procedură riscantă deoarece se pot ivi probleme la atribuirea mandatelor, sau poate fi stabilit după numărarea voturilor într-o circumscripție electorală. Coeficientul electoral este rezultatul împărțirii numărului de voturi valabil exprimate într-o circumscripție la numărul de mandate atribuit circumscripției respective. La acest coeficient se împarte numărul de voturi exprimate pentru fiecare listă și de câte ori se cuprinde coeficientul în acest număr, atâtea mandate se atribuie listei. În cazul independenților, aceștia trebuie să obțină un număr de voturi cel puțin egal cu coeficientul electoral, pentru a putea obține un mandat. Prin această operațiune se atribuie doar o parte din mandate, rămânând atât mandate neatribuite, cât și voturi neutilizate.

Voturile care rămân după această împărțire nu se pierd, ci se redistribuie ulterior, de la nivel central, în circumscripțiile în care lista partidului respectiv a primit restul cel mai mare în urma acestei operațiuni.

Sistemul proporțional duce la formarea unui Parlament care reprezintă destul de exact și opțiunile electoratului, impunându-se prin rigurozitatea calculelor matematice în împărțirea mandatelor. Acesta avantajează multipartidismul și permite reprezentarea în Parlament a tuturor opiniilor, intereselor și opțiunilor în raport cu susținerea lor la nivelul electoratului, fiind un bun barometru politic. Mai mult, el duce la formarea unui raport just între procentul voturilor obținute și mandatele parlamentare atribuite. Un avantaj important este că dă prioritate programelor și platformelor politice, ideilor, și mai puțin personalității și promisiunilor unuia sau altuia dintre candidați.

Votul pe lista de partid, spun adversarii săi, are, însă, un dezavantaj cel puțin la fel de mare ca avantajul de mai sus. În condițiile în care, în România, orice organizație este judecată aproape exclusiv după chipul și asemănarea liderului său din acel moment, votul alegătorului tinde să se orienteze automat în funcție de simpatia sau antipatia pentru acesta - sau, în cel mai rău caz, după simpatia sau antipatia față de cel care se află în capul listei din circumscripția respectivă. Voturile astfel însumate fac, însă, ca de ele să beneficieze și cei de pe următoarele locuri de pe listă - despre care, adesea, alegătorul nu are nicio părere pentru că nu-i cunoaște. Se presupune, deci, că, dacă fiecare partid ar prezenta câte un singur candidat pentru fiecare circumscripție, ar fi nevoit să fie ceva mai grijuliu cu selecția acestuia - și, în niciun caz, să plaseze pe acel unic loc un candidat dictat de la centru, decât atunci când el este foarte cunoscut în circumscripția respectivă.



Elite Webhosting Webcritiq
© 2006 Asociatia Pro Democratia
 
Prima pagină www.apd.ro